Acasă » 2012 » Mai » 2 » Singur

de Ionel Mony Constantin
23:24
Singur

-Vasileee!
Ascult atent, dar din intuneric nu-mi răspunde nimeni. Privesc prin vizeta ingustă, în bezna groasă care mă inconjoară, fără să disting nimic.
Şterg cu fularul lentilele groase ale ochelarilor, le aburesc suflând cald asupra lor, le şterg din nou, dar in zadar, intunericul rămâne la fel de compact. Trag disperat de uşa, inchisă cu lacătul de Vasile, după ce a ieşit, „ ca să nu te fure nimeni cât lipsesc “cum l-am auzit spunând in timp ce răsucea cheia .
-O oră cel mult a precizat, când am decis care din noi trebuie să plece .
-Tu esti mai voinic si nici nu porti ochelari am motivat, dar de fapt gândeam altfel .
-Am să iau lanterna cu mine ca să- ţi semnalizez când mă intorc, două lungi si una scurtă , tu stai şi mă urmăresti prin vizeta asta, aşa ca să nu adormi, râde Vasile. Iau si puşcociul , râde din nou , ca sa mă apere de muşte.
Am râs şi eu, de unde muşte in decembrie, ştiam că se referă la altceva , ce putea să facă cu o arma de premilitară, un „plici”, când afară se trăgea vârtos ? Pentru o clipă gândul mi-a revenit insistent,spune-i adevărul mă indemnam, dar am preferat ca un prost să tac.
-Tu nu fumezi, da’îţi las chibriturile mele cât lipsesc, a adăugat din prag, in felul ăsta mai fac si eu o pauză la ţigări. Să nu aprinzi focul şi mai ales să nu faci zgomot, a continuat apoi, să-mi dea sfaturi inutile. Ştii doar că nu trebuie să afle nimeni de prezenta noastră aici.
Am fost tentat o clipă să-i sugerez să – si bage sfaturile undeva, dar am renunţat. Vedea si el că in afară de godinul rece in interior nu se mai află nimic, iar hârbul de radio cu tranzistori pe care il adusese, îsi dăduse duhul la cinci minute după sosirea noastră.
* * *
De afară noaptea mă inveleşte ca o plapumă pufoasă, prin care oricât de atent aş asculta nu se aude nimic .Atât cât se vede prin vizetă cerul pare si el o pajişte de antracit , pe care norii s-au tolănit ca o cireadă de bivoli negri rumegându- şi in burţile uriaşe tainul de zăpadă.
– Ar putea cineva să se apropie şi să mă omoare fără să ştie nimeni, îmi trece prin gând. Simt cum fiori reci imi coboară pe şira spinării, iar degetele de la picioare imi amorţesc instantaneu Aşa le am şi acum amorţite in şosetele groase de lână, semn că incepe să-mi fie frică .E acelaşi lucru, unora li se umezesc palmele de emoţie, mie imi amorţesc picioarele. Parcă şi in cameră s-a făcut mai cald, cu toate că sunt constient că este imposibil, cu soba stinsă . E iarnă şi oricât de blândă ar fi vremea tot trebuie sa fie două, trei grade sub zero .
-Dar dacă e mai cald pentru că cineva a dat foc, ca eu sa ard inăuntru ca un şobolan?. De asta m-a inchis Vasile ca să vină ăia să mă omoare! Trădătorul!
Inspir zgomotos aerul cu nările si gura larg deschise, încercând să identific orice urmă de fum. Ascult atent pentru a percepe orice şoaptă, orice zgomot, tot corpul meu este o ureche imensă care ascultă!
Incerc să mă calmez, să alung teama care se instalează treptat şi tinde să se transforme rapid in panică. Zidurile se strâng in jurul meu ca o menghină, cantonul intreg devine o conservă in care aerul este tot mai rarefiat. Mă sufoc, lovesc cu pumnii in usa de metal şi zgâltii clanţa, dar totul e in zadar. Opreste-te, nebunule, imi zic, dar din interior, oarbă, spaima imi invadează conştiinţa.
-Trebuie să găsesc o iesire,bolborosesc febril,o dacă aş avea lumină spun, şi de o dată imi amintesc de chibrituri. Le caut înfrigurat prin buzunare ,unde dracu le-am putut pune mă întreb, apoi imi amintesc.
-Vasile le-a lasat pe godin, da acolo trebuie să fie, exclam fericit !
Mă indrept şovăitor spre colţul din dreapta, nimeresc din prima, degetele mele bâjbâie pe suprafaţa metalului rece, căutand cutia.O găsesc şi o deschid precaut . Inăuntru mai sunt doar cinci beţe. Incerc să scapăr unu, fără succes, il iau pe al doilea…
ATUNCI AM AUZIT PRIMELE BĂTĂI IN UŞĂ !

* * *

La canton ajunsesem pe la ora cinci. Se intuneca abrupt şi dinspre câmp incepuseră să se ridice fuioare de ceaţă. Clădirea se afla la o intersectie la câteva sute de metri de şoseaua principală, o singura cameră din zid cu o usă metalică inchisă cu un lacăt a cărui cheie o primise Vasile. Aveti grijă,fusesem avertizaţi, e unică , celelalte s-au pierdut.
Cei din oras ii spuneau Cantonul poate si pentru că pe lângă el trecuse cu mai multi ani in urmă o cale ferată îngustă. Pe ea circula de două ori pe zi şi de mai multe ori noaptea , o locomotivă gâfâind asmatic, cap de coloană a unui şir lung de vagoane de marfă pline cu buşteni, la care dimineaţa şi la prânz era anexat un vagon de navetişti.
Odinioară fusese branşat la curent, însă acum in dreptul fostelor traverse, peste care crescuse iarba, se inăltau aliniaţi stâlpii liniei de inaltă tensiune care alimentau orasul, şi cantonul rămăsese fără lumină . Cineva, nu se ştia cine, dăduse o gaură în zid şi instalase un godin iar mai târziu locul uşii de lemn îl luase una groasă de metal.
Camera nu mai avea alte ferestre decât vizeta din sticlă groasă, ingustă ca o ambrazură de cazemată, la nivelul ochilor. De acolo privind drept puteai vedea de la distanţă ambele directii ale drumului de ţară, care aici făcea o curbă largă, indreptându-se spre şosea. Din el se desprindea un altul mai ingust, un fel de cale a hotilor cum îi spuneau localnicii, care o tăia de-a dreptul printre vii, până la halta din apropiere .Pe acolo plecase Vasile.
* * *

La inceput au fost numai trei , rare şi precise, ca un metronom: BAM –BAM –BAM !
-Vasile, bâigui intrebător cu o voce stinsă, tu esti ? Nu -mi răspunde nimeni .
-Te ai intors Vasile? Vasile nu glumi, îngân din nou şi strâng cutia in pumn asteptând semnalul convenit, care intârzie să apară.
Linistea in jurul meu este deplină . Lumea s-a oprit din mers şi stă ingheţată undeva in univers ,universul intreg a ingheţat si el ca o gigantică banchiză neagră, iar deasupra mea atârnând nemişcată, ca o sabie a lui Damocles, inchisă intr-o teacă de vată, stă tăcerea
-Dacă iti spun numele, incetezi să mai exişti ,bolborosesc ca pe o incantaţie vechea ghicitoare şi astept să se petreacă o minune.
Imaginaţia mea a luat-o deja razna, bate câmpii prin imprejurimi, şi m-a lăsat ingrozitor de singur.Simt cum degetele imi amortesc din nou şi pielea mi se face de găină. Mă apropii tiptil de vizetă, imi şterg din nou ochelarii şi turtindu-mi nasul de geam scrutez inprejurimile. Indurându-se parcă de nelinistea mea , o rază de lună luminează ca un proiector singuratic şoseaua şi drumul hotilor.Nu se vede şi nu se aude nimic. Dacă ar fi cineva lângă zid i-aş zări umbra, încerc să mă liniştesc, şi respir profund, aproape oftând . Îmi revenisem aproape cu totul când…
AM AUZIT A DOUA OARĂ BĂTÂND!

* * *

De data aceasta bătăile au fost mai dese şi mai repezi cu pauze intre ele , grupuri mai scurte sau mai lungi, de parcă cineva incerca să- mi transmită un mesaj, ciocanind intr- un fel de alfabet Morse, inventat ad-hoc. Lumina argintie s-a stins si ea brusc de parcă acel cineva ar fi intors un comutator şi m-am trezit iar, intr-un intuneric deplin .Ca Iona in pântecele Chitului, încep din nou sa elucubrez filologic. Incerc să-mi opresc respiraţia cât de mult pot, pentru a detecta chiar si cel mai firav sunet , dar pulsul imi bubuie in urechi, inima mi s-a facut cât un purice si o transpiraţie rece imi lipeşte cămaşa de spate. Sunt ca un şoarece prins intr-o capcană!
Acum bătăile s-au oprit, dar reâncep cu mai multă forţă , mai repezi parcă, ori de cate ori mă mişc prin cameră -Mă simte, imi trece prin cap, vrea să mă avertizeze că stie ce fac , ta-ta, ta-ta-ta, ta-ta,imi comunică:

NU AI PE UNDE SĂ IESI ! NU AI NICI O SCĂPARE !

* * *

Linistea noptii e străpunsă de un şuierat prelung, haiducesc, şi pe tavan, pătrunzând prin vizetă, se prelinge o dâră de lumină: două lungi si una scurtă .
-Vasileee ,strig fericit, bine că te- ai intors Vasile !
-Marş potaie, îi aud vocea alugând câinele aciuat lânga uşă, şi apoi scrâşnetul cheii in broască .
-S-a terminat bă, râde gros când îi mărturisesc totul, după ce l-au impuscat aseară, teroriştii a incetat sa tragă .Te-ai speriat de pomană bă , că câinele săracu, n-avea de unde să ştie, dădea cu coada in tablă, când se scărpina. Că voi ” telectualii “aveti boli de astea pretenţioase,se fasonează el, auzi colo” claustrofobie”,ce o fi aia , nu ca noi ăstia amărăştenii care ne facem liceul pe apucate. Imi face cu ochiul, stie că nu mă supăr. Chiar dacă îi sunt profesor la seral, la Gărzi este superiorul meu.
Plecăm indreptându-ne voiniceste către pasarelă. Ceaţa s-a risipit, simt pe faţă ceva umed, după atâtea zile au început să cadă primii fulgi.
-Măcar de te-ai vindeca de frică, tot ar fi ceva , reia discutia in timp ce urcăm panta . Mă simt stors si nu prea am chef de glumele lui, aşa că i-o tai scurt:
-Bă Vasile si ce ziceai tu că trebuia să păzim acolo ?
-Nu stiu !

(din ciclul ” Povestiri din vremea loviluţiei “)

Categorie: Proză | Vizualizări: 707 | Adăugat de: Bucovina | Tag-uri: Ionel Mony Constantin | Rating: 5.0/1
Intrări de același autor:
Total comentarii : 0
avatar