Acasă » 2015 » Februarie » 1 » Nebunul şi statuia

de Mariana Didu
16:00
Nebunul şi statuia

Personajele:Nebunul
Umbra sa
Adamev şi Adameva
Filozoful-artist
Scriitorul-moralist

Actul I

(Lume multă într-o navă exotică cu nume de poveste :„Orient-expres” se avântă spre Marea Sargaselor, oameni cu simţul aventurii în sânge , care călătoresc spre ţinuturi necunoscute. Chipurile lor-unele radiante, altele adâncite parcă într-un vis permanent, sugerau scopurile pentru care au fost făcuţi. Între ei un singur chip mai copilăros, a cărei bucurie de a fi te făcea să crezi că viaţa ei fusese trăită prin nevoile spiritului şi sufletului. Lumina din el atrăgea atenţia. 
De asemenea, se distingea o altă fiinţă care agoniza şi se văieta făcând gesturi spasmatice). Se află toţi, la un loc, într-un hotel luxos, într-un peisaj mirific.
Nebunul (sardonic)umbrei care îl supraveghează:
-Bestie, toată viaţa am vrut să fiu liber şi sunt dresat în continuare de Dumnezeu, de societate, de prieteni şi tot timpul duşmani în cunoaştere, în fericire şi nefericire. Am simţit că voi avea un destin special, şi gândurile mele
au fecundat conştiinţe(Ha, ha, ha…).Şi, fiindcă n-am fost înger(recunosc), toate femeile din viaţa mea m-au condamnat la iad. Trebuie judecate toate de ingratitudine….
Umbra călătoare(luându-i vorba): 
-Tu, care ai avut toate libertăţile, mai puţin libertatea lucidităţii sinelui tău…Fiindcă ţi-ai fost propriul Dumnezeu, făcând ce te-a tăiat capul, ti-ai plătit scump libertatea asta, făcând îndelung timp antrenamentul durerii(ironic).Nu cumva îţi aplici schema patimilor lui Iov?
Nebunul(continuând râsul isteric):
-Tu, prima şi ultima mare conştiinţă, duci un război ideologic şi sufletesc, să-nţeleg, cu delirul nonconştiinţelor. Eşti destul de otrăvitoare, soro, mă urmezi peste tot (ca proprie conştiinţă, spui tu), uitând că, pentru a te salva din chingile conştiinţei, trebuie să fii bestie sau să îmbrăţişezi suferinţa spre mântuire.
Umbra călătoare(nebunului):
Cabotinule, ai trăit permanent cu sentimentul autosuficienţei şi cu acea fractură morală, inconsecvent valorilor universal, în orgoliu şi narcisism .Te-ai iubit tot timpul pe tine şi te-ai solidarizat la câştig cu lichelele .Oare în ce ai crezut , în ce crezi, mai ai ceva sfânt în tine, dincolo de lucrurile mărunte?
Nebunul(alintând-o ironic dar şi sardonic):
Ar fi trebuit ca umanitatea din mine să fie sfântă?
Umbra călătoare: Ar fi trebuit să existe o aşezare meritorie a umanului şi divinului din oameni la codurile majore cu valoare morală capital, o datorie a oamenilor în calitate de conştiinţe umane care să se raporteze la aceleaşi valori şi să conştientizeze valori la rându-le ! N-am pretenţia să te fi raportat la modelul magistral(Dumnezeu), pentru că, nemurirea nu poate fi ridicată pe un soclu perisabil. Ai trăit mai mult din inerţie şi păcatul te-a urâţit. Nu te-ai întâlnit niciodată cu Dumnezeu şi veşnicia în ceea ce ai făcut, n-ai avut sentimentul eternităţii, ci doar neruşinarea şi sentimentalismul populist, exprimat frust. Tu, care 
ţi-ai ridicat propria statuie, ai ajuns un ratat, stăpân pe nebunia ta.
Nebunul: Mă faci nebun de legat şi spui că mă iubeşti ca pe propriul frate geamăn? Tot timpul m-ai descalificat, vorbindu-mi de scopurile mele utopice pentru îngustimea mea. Fugi de aici, tu însăţi vii din neant, nu eşti fiinţă, nu eşti dublul meu. Spui că eşti autonomă şi, de aceea, îmi anulezi statutul meu ontologic. Îmi reproşezi că am fost şi sunt neputincios ca toţi ceilalţi confraţi ai mei, că nu sunt niciodată ceea ce sunt.
Umbra călătoare: Nu ştiu ce te-ar mai salva de la iadul laic cu care ai conexiuni? Ba ştiu ce te-ar salva, poate iubirea dezinteresată a unei femei care să-ţi deschidă porţile iubirii.
Nebunul(agonizând): O făptură încântătoare care să-i redea libertatea miraculoasă păsării mele, înfăşurată într-un cântec ciudat, planând cu toată graţia şi făptura sa făcută din aripi de curcubeu (se vaietă).
Oh, oh, noi oamenii suntem condamnaţi să ispăşim trecând prin toate avataarurile strâmtei noastre treceri, pedeapsa experienţei noastre primordiale.
Of, când am văzut pe Adameva, inima mea a cântat ca pe strunele unei viori fermecate. Gândurile mele subţiri s-au întors graţioase, îmbogăţite cu muzica pasiunii şi tinereţii . Avea chipul unei zâne graţioase ce apăruse parcă din pădurile umbroase, arătându-mi-se deodată privirii, asemeni unei driade şi în sufletul meu năpădise iubirea. Oh, oh, Adameva….
Umbra(mângâindu-l):Iubirea înseamnă a trăi cu o mare neîmplinire. O, nebunul meu drag, întâmplările bune ori rele sunt ale noastre nu avem cum să le ocolim. A avea nostalgia că nu eşti acolo unde ar trebui să fii, că nu ţi-ai ales destinul pentru care ai fost făcut. Toţi cei care reflectează asupra condiţiei lor, vor vedea că nu lor le este dat să fie înfăptuitorii propriei lor nemuriri sau fericiri. Ştii care este rostul tău? „Să-ţi duci crucea şi să faci ceea ce se cuvine”
Nebunul(râzând isteric): Ha, ha, ha, „ceea ce se cuvine” apare la sfârşitul poveştii.
Umbra: Frăţioare geamăn, te compătimesc şi totodată te iubesc pe tine, care mă huleşti şi care mă consideri adversară. Uiţi că negându-mă pe mine, negi propria ta conştiinţă, lumina-flacără, lumina-spirit. (Într-un târziu, umbra apare egală cu sine la miezul zilei şi descreşte pe măsură ce soarele apune. În tot acest timp nebunul agonizează şi se vaietă. În agonia lui face gesturi de gladiator. 
Nebunul(se vede în timpul Romei, într-o piaţă publică)
- Cetăţeni ai Romei, timpul lui Cato-împărat trebuie să apună. Nu uitaţi că eu sunt stăpânul gărzilor pretoriene şi pot sluji acest deziderat după care tânjiţi .Sunteţi făcuţi şi trataţi ca şi sclavi, în timp ce Cato huzureşte. Ah, Cyntia, iubita doamnă, suspină şi lăcrămează pentru voi. Dar, ea, nu poate sluji cauzei voastre.(În timpul discursului este surprins de Cato şi gărzile sale. Într-un gest de neatenţie, nebunul îl înjunghie pe Cato şi-i ia victime gărzile. Se autoproclamă împărat ).
De astăzi, eu voi trona ca şi zeitate în panteoul celorlalte zeităţi. Vreau să-mi ridicaţi statuia în templul celorlalte zeităţi alături de statuia zeiţei Cybele.
Corul sclavilor: Mărite împărat, dar pentru aceasta trebuie să fii castrat.
Nebunul: Castrat, eu, care în tinereţe am fost tatăl orgiilor(rectific, femeile şi viciile tari m-au dezarmat), nu sunt demn de acest purgatoriu.
Umbra (îl dă de gol, atrăgându-le atenţia celorlalţi că el e ucigaşul lui Cato şi răpitorul 
Cyntiei- împărăteasa, răposatului împărat. Este arestat pentru că i s-a găsit pumnalul).
- Criminal sadic, niciodată nu te vei curăţa de sângele propriilor mâini. În tine au rămas multe lucruri obscure. Ai experimentat în tinereţe prin nebunia tinereţii exerciţiul răului şi urii care deformează conştiinţa şi urâţeşte sufletul. Purgatoriul acesta te-a adus în pragul nebuniei absolute. Of, oameni 
nevolnici, ura voastră e mai crudă decât cea a animalelor . Ea ia proporţii şi apoi îi autodistruge pe cei care o practică . Gărzile îl ridică şi-l închid într-o puşcărie-sanatoriu. Îşi închipuie că a rămas nesupravegheat şi monologhează. 
Nebunul(mişcat): Practicând ura, mi-am urât ţara, pe toată lumea şi tot universul şi am ajuns să mă urăsc pe mine în clipa disperării absolute. Eram avid de putere, peste tot mintea mea născocea statui şi biciuiam pe toţi cei care-i consideram de la sine, dihanii . Eram debusolat şi mă simţeam într-un fel de nebuloasă (plânge isteric şi se linişteşte într-un definitiv). Am conştiinţa că am făcut numai rău şi că nu am fost eu însămi niciodată. Niciodată nu m-am simţit împăcat cu mine însumi, nu am trăit pe deplin stările acelea de „bine” , ”frumos” , ”adevăr”, ”credinţă”.
Umbra (apare deasupra sa sub formă de aură în spirală): Ţi-a lipsit credinţa care mută munţii din loc şi, de aceea, n-ai simţit libertatea şi liniştea apolinică a omului credincios care trăieşte în Dumnezeu, raportându-şi voinţele şi acţiunile la transcendenţă. 
N-ai avut niciodată aripi pentru zbor. Te-ai vrut un prinţ fericit şi te-ai ales cu propria ta revoltă de plebeu, sătul de propria neputinţă şi de propriile tale admiraţii. (Îi dă să bea dintr-un cofăiel apă…)
- Bea să-ţi astâmperi setea sufletului. Nimeni nu e inocent şi pur pe lumea asta. La tine totul a fost mult mai crud, mult mai violent pentru că s-a petrecut la vedere, demonstrai primitiv. Erai ca o magmă trezită în adâncurile pământului. Dragostea ta pentru Cyntia, însă te-a salvat.
Nebunul (aude undeva o muzică stranie , iese în grădina sanatoriului)
- Aud o muzică stranie „o missa solemnis”, care picură în mine fiori tainici.(Se uită în jur şi vede un bărbat blond cântând la o harfă. Se apropie de el).
Nebunul : Bravo, eşti un artist genial care face să cânte lacrimile lui Dumnezeu. Ce graţie! Ce zefir! Ce adevărat! Ce fericire! Abia acum mă simt o nulitate. 
Muzicianul: Sunt doar un mic maestru, nimic mai mult, chinuit de o muză. Domnul naşte pe o coardă de vioară, pe o pală de vânt. De câte ori m-a părăsit o femeie am compus un vals .
Nebunul:Toată magia ta e visare, tu miroşi a har. Când cânţi tu, Dumnezeu este cu noi, alteori muzica mă coboară în infern, amintindu-mi de vina noastră, a oamenilor dar, de cele mai multe ori, îmi creează iluzia că îngerii în cer cântă la harfe pentru noi, oamenii aceştia neghiobi. Eşti tânăr şi muzica ta poate schimba lumea, compoziţia ta poartă un grăunte de mister divin ce o eternizează, pe când noi, oamenii pe fiecare zi, murim câte puţin.
Priveşte! Apusul sângerează văzduhul ca un diamant înroşit. Cântă până la ultima notă melancolică. Îmi întorci inima îndurerată spre câmpiile verzi ale copilăriei mele, spre chipul meu diafan de copil rătăcit la porţile raiului verde . Iată! Pe cer focurile aleargă argintate şi aprind stelele ca să nu ne mai fie nouă frică de moarte. Viaţa capătă sunet şi eu mă simt mai bun. Acum înţeleg că omul poate fi transformat prin motivaţiile sale creatoare, a intenţiilor sale de natură estetică şi transcedentală. Muzica ta celebrează dragostea, credinţa, prietenia. Când cânţi tu, inima mea urcă-n cântări celeste, iar prin pulberi de stele, văd chipul iubitei mele Cyntia, mireasa inimii mele, acoperit de un uşor văl de meditaţie, ireal. Pentru ea, dragostea noastră înseamnă şi provocare mistică. Cyntia m-a iertat şi m-a salvat din braţele bestiei scârnave, pentru că ajunsesem să mă închin idolilor puterii şi vanităţii cu orice preţ. Ea m-a ajutat să ies din confuzie şi din minciună şi să reconsider vechea tablă a valorilor. A fost prea lung drumul, dar am învins( După săvârşirea pedepsei este eliberat).

Actul II

Adamev şi Adameva- iubiţi
(Dintr-un spaţiu puţin luminat, apăru o străină cu un chip de copil-înger ce ţinea de mână un bărbat, care avea în chip ceva din spiritul adâncurilor, ceva aspru. Nimeni nu-şi putea închipui un sentiment puternic între cei doi pentru că, dacă ea era irezistibilă, el părea o statuie cu un chip imobil, fără gând înalt, fără coduri ontologice subtile).
Adameva: Ne aflăm la capătul unui drum nepremeditat şi inedit, ciudat chiar, în care sâmburele de fantezie sădit în sufletele noastre a prins fruct, încât această fericire care ne face să privim lucrurile la adevărata lor valoare, este justificată. Am alunecat pe lângă mizeriile umane cu dezinvoltura celor chemaţi să învingă. În acest peisaj nou de forme şi reflexe, de carusel de culori, de stări, de percepţii, dimineţile însângerate de aureolă mă găsesc mai îndrăgostită, atunci când văd imaginea ta, reflectată în fereastra sufletului meu.
Adamev: Eram sclavii unui ghimpe absurd, nelogic, într-o existenţă terestră, rănită de spaime şi suferinţe morale şi ancestrale care ne punea mereu la încercare libertatea cucerită. Era o fericire bolnavă, obosită, lipsită de zbor, în care ne târâm chipurile grele ca după un potop ontologic. Acum destinul ne-a întins mâna, ne-a rămas alături dându-ne sens, încât amurgurile solitare de odinioară nu mai stârnesc în noi erupţii vulcanice.( În clar-obscursul grădinii vedeau stelele, şiraguri de perle).
Adameva: E atâta pace aici pe insula aceasta, încât muzica valurilor abia o învinge. Mi-ar plăcea să pătrund nepătrunsul acestor locuri, să ştiu povestea acestor stânci ieşite din profunzimile mării. Priveşte, iubite, a căzut o stea, s-au cutremurat adâncurile şi 
i-am cerut lui Dumnezeu să mă binecuvânteze cu stelele poleite deasupra pletelor, cu mantaua nopţilor şiraguri, cu zodia luminii solare pe braţul drept. Şi Dumnezeu m-a închis într-un cerc al binecuvântărilor târzii.
Adamev: Ne dezobişnuisem să fim fericiţi. Din afundul fiinţelor noastre zvâcnea tristeţea şi se înălţa în tării, unde nu puteau pătrunde decât cu gândurile din mustul minţii, plânşi , cu obrajii pătaţi de culori obosite, firi visătoare, nerobite rosturilor oamenilor pe pământ. Aici, acum, Dumnezeu este pacea soarelui din sevele noastre, aici, acum, totul e lipsit de spaţiu şi de timp. Priveşte, s-a-nnoptat şi vreau să-ţi dăruiesc un colţ de lună sidefată pentru a ţi-o pune în salba de perle de la gât.

Actul III

Scriitorul moralist, filozoful-artist, etnolog, antropolog ,Santa Maria
(Scriitorul moralist e prieten din copilărie cu 
filozoful-artist;Santa Maria este cea care îl îngrijeşte pe filozof încă de pe vas, cea care-i tratase cu ierburi refacerea corpului dar şi spiritului. Discuţia se poartă într-o mansardă a hotelului de pe insulă).

Filozoful-artist, etnolog şi antropolog : 
- Nu reuşisem să mă dezic de ceea ce am scris cândva, eu care mi-am transfigurat disperarea în concept filozofic. Toată viaţa mea n-am fost platonician ci muzician, pentru că filozofia mea nu a fost proiecţie onirică, fantezie evanescentă, ci i-am ataşat praguri pragmatice antiplatoniciene. Cerebral, mi-am derulat proiectul filozofic în preajma ideii de control şi raţionalitate. Ambiţia, trufia eului meu înţelegea să nu se manifeste în cadrele stricte ale termenului adjudecat, ci să aibă apetenţa încercării istorice. Recunosc că nu am reuşit să universalizez fanteziile mele private mai degrabă literar decât filozofic şi că nu am avut pretenţia că vreau să le împing până la dimensiunea de filozofie a umanităţii.
Scriitorul moralist : Cred că proiecţia ta filozofică a fost genul de exerciţiu imaginar şi atât, că utopia ta a fost întreprinsă cu mijloacele literarului şi etnologiei.
Eu cred că te contrazici dacă susţii că utopia ta este orientată şi spre logică şi exactitate, fiind în acelaşi timp şi o reuşită a imaginarului literar. Deci, logică pe de o parte şi literatură pe de alta, un fel de dualitate între ordine şi haos.
Filozoful: Toate evenimentele mari ale existenţei umane sunt referiri la o înfruntare între haos şi ordine. Fără dualitate, lumea nu poate exista. Haosul continuă să roadă din ordinea lumii care e vie şi e roasă de manifestări ale haosului, pe care legendele le reprezintă prin Lucifer, Iuda.
Scriitorul moralist: Dacă tu susţii colaborarea dintre om şi Divinitate(Divinitatea ca şi creator al lumii este cea care păstrează ordinea), de unde apare boala, moartea, războiul?
Filozoful: Cum apare la tine omul între aceşti doi poli majori?Supravieţuieşte el?
Filozoful-etnolog: Omul apare cu puterile lui ritualice şi magice să participe la ordinea lumii. Formele participative au rămas conservate în modul de acţionare al omului care cheamă ploaia, alungă deochiul, prin hotarul magic pe care omul şi-l creează în jurul său. În mentalitatea magică, Diavolul intră pe 
geam, pe horn, pe uşă, şi, de-aceea, trebuie dat cu usturoi.
Scriitorul moralist : Să înţeleg, că teza ta susţinea ideea că există o solidaritate între logosul uman şi logosul divin, că omul punând lucrurile acestea în lucrarea divină, vine şi el cu partea sa de contribuţie la ordinea lumii acesteia. Mi-amintesc de Buda, cel care a creat lumea şi de Şiva care a păstrat-o prin sunetul ritmat al toacăi. Toaca putea agrega cosmosul, elementele comunităţii satului şi alunga diavolii în satele care nu au toacă. Toaca era făcută din lemn de paltin care menţinea savoarea dar şi magia.
Extraordinar, acest mod conceptual de a gândi lumea, de a-i sonda abisurile psihice prin ritualurile magice ale oamenilor cu frică şi credinţă de Dumnezeu.
Filozoful : Când omul simte prezenţa răului îl cheamă prin rugăciune pe Dumnezeu şi îi destupă ochii minţii iar el are revelaţii, regăsindu-se, într-o dimensiune pierdută…
Vorbeşte-mi despre scrisul tău. Slujeşte el adevărul, sau rupe conturul realităţii şi desface cărări visului într-un alai de vorbe şi imagini vrăjite, punând metafore în lama bisturiului vieţii, ca hrană păsărilor ce agonizează?
Scriitorul-moralist: Pe mine, scrisul m-a scos din spaţiu şi timp şi m-a ancorat în alte spaţii ale conştiinţei şi libertăţii interioare. Am dobândit libertatea interioară, fără a avea reţineri să duc adevărul până la capăt. Libertatea consta în ceea ce voiam eu să fiu, niciodată nu m-am ascuns sub acel „nu pot”, niciodată nu am fost şantajabil, nu am acceptat derogări de la „adevăr” , „frumos” , „artă”. Tot timpul am simţit că scriitorul trebuie să fie ca un preot care să nu întineze adevărul. La judecata de apoi (râzând)mă voi prezenta cu probele curate. 
(În timpul dialogului dintre cei doi apare Santa Maria)
- Dragii mei, voi aveţi acces la lumea spiritului pentru că aţi aderat mai uşor la lucrurile palpabile, create de mâna şi mintea omului prin harul lui Dumnezeu. Dar, de ce nu are acces omul la matca divină, la lumina din veşnicia oazei acesteia, ce se contopeşte cu marea azurie a orizontului?
Filozoful : 
- Meditam la aventurile spiritului, introspectând în zonele cugetării, în conexiuni cu literatura şi cauza interioară a scriitorului, şi unul şi altul înţelegând să trăim intens „eternitatea” în forma tipică fiecăruia, ca o condiţie „sine qua non”a creaţiei autentice.
Santa Maria:
- Petreceţi bine cu ideile voastre sau ale altora, provocându-vă sentimente, resentimente, eşecuri, victorii sterile. 
Uitaţi că rolul mântuirii revine religiei care transformă lucrurile din spirit în stări ale sufletului, în eternităţi ale fiinţei.
Scriitorul (ironic): Crezi că mai avem o şansă la mântuire după atâtea lovituri ale vieţii? Vom mai avea timp să strecurăm în actele vieţii noastre, pe lângă primenirile spirituale şi urmări meditative şi fapte creştine?
Filozoful:
- Ne mirăm şi noi faţă de infinitatea lumii acesteia, îmbinând epicul pur cu profunzimea cugetării filozofice , o combinaţie între minte şi inimă.
Santa Maria:
Credeţi că este vreo una din exprimările noastre mai aproape de extazul divin, de temeiurile sfinţeniei divine? Vă simţiţi împliniţi prin pasiunile voastre copleşitoare, prin ideile şi simţirile voastre frenetice, prin normele, sistemele şi formulele ideatice la care sunteţi părtaşi? Mândria voastră rece cu impulsiuni adoratoare pentru sistemele voastre creatoare, pentru experienţele voastre artistice şi de cuget, vă prelungeşte agonia aceasta dureroasă şi mărturisită în strigăte mute sau sfâşietoare dincolo de hotarele nevăzutului.
Filozoful: 
Întâlnirea cu tine este o întâmplare hărăzită de Dumnezeu, care nu desparte deşertăciunile celor neputincioşi de perfecţiunile serafice ale celor ce intercondiţonează cu Dumnezeu. Să fie cuprins în noi tot răul lumii acesteia şi noi să gândim şi să acţionăm în marginile sale, fără să pătrundem vreodată sensurile existenţei acesteia şi rostul pentru care am fost creaţi?
Scriitorul : 
Noi, iubitori de abisuri, n-avem cum să ne situăm în adevăr, să transcendem divin, să atingem perfecţiunea pentru care am fost creaţi.
Poate tu, care eşti blândă, bună, generoasă, iubitoare şi cu simţul umilinţei şi sacrificiului…
Santa Maria:
Numai Dumnezeu vă poate elibera din abisurile în care singuri aţi intrat, pentru că Dumnezeu nu vrea să-i piardă pe fii săi ca o izbăvire. Visele voastre-proiecţii fără fundament, se vor prăbuşi chiar dacă ele întruchipează frumosul creator şi zborul cugetării umane. Transformaţi-vă în doi pelerini-găsitori şi iubitori de Dumnezeu şi veţi fi părtaşi ai rosturilor divine. Doi heruvimi pe pământ propovăduind iubirea şi slava lui Dumnezeu.
Amândoi:
Puritatea ta lăuntrică şi sentimentul armoniei pe care-l avem cu tine, transformă clipele acestea în eternităţi. Ne simţim vindecaţi de toate abisurile interioare, de toate impetuozităţile sufleteşti şi transpuşi într-o stare de linişte duhovnicească. 
Santa Maria:
Aveţi şansa, fie să rămâneţi doi heruvimi domneşti într-o existenţă 
pământească, fie spre o purificare propovăduită de credinţa într-o viaţă viitoare. 
Patetismul vostru are ceva instinctiv în el, dar şi aspiraţie metafizică şi stare de sublimare.
Amândoi: 
Simţim puritatea ta lăuntrică şi sentimentul armoniei existente între spiritele noastre, ceea ce face ca momentul acesta să fie etern şi unic şi să ne simţim că suntem şi noi ca tine: ieşiţi din starea naturală a simţurilor şi transpuşi într-o stare de extaz ca misticii. O, Doamne , eşti cu noi în acest colţ de lume, ne simţim împliniţi şi binecuvântaţi.
Santa Maria:
Nimeni acum nu mă mai poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu pe care mi-am întemeiat-o pe credinţă şi pe iubire. Am conştientizat bucuria credinţei, după ce m-am purificat de mizeriile din mine venite din părinţi, înmulţind rugăciunile. Nu pot fi fericită fără Dumnezeu.
Copilul interior din mine, dublul meu curat într-o stare interioară opreşte la timp acel rău, mă protejează de zidul negru al întunericului, înnobilizându-mă şi dându-mi bucuria de a trăi prin nevoile spiritului şi sufletului. Lumina din mine este revelată, ea iese din mine şi intră în ceilalţi pentru a stabili un echilibru între mine şi ceilalţi.

Actul IV

(Spaţiul în care se petrece acţiunea este acelaşi. Toţi cei prezenţi pe insulă se află la un picnic. Toţi au devenit prieteni buni.)
Nebunul(privind-o tacit pe Adameva, gândeşte:)
Suspin de câţiva ani după femeia aceasta unică care refuză să se lase cunoscută pe de-a-ntregul de ceilalţi.(Îl priveşte şi pe Adamev).Oare îi intuieşte el sufletul care se zbate ca o pasăre speriată în colivia-i de argint sau îi e temă că îl vor robi lanţurile ei. El rezistă cu stoicism cauzei acesteia ingrate, în timp ce mintea mea o proclamă pe ea stăpâna inimii mele. Nimeni nu ştie că iubesc femeia aceasta cu o încăpăţânare care mă stoarce de vlagă, fără ca ea să conştientizeze pe de-a-ntregul că din cauza stării acesteia, mă aflu în marginea crispării şi neputinţei umane, fără vreun sens real trăit la intensitatea flăcării interioare care mă domină.
Adameva:(încercând să mimeze starea de indiferenţă în timp ce-i privea tacit pe cei doi bărbaţi ascunşi în camera sufletului său). I se adresează lui Adamev, strângându-l de mână:
Sufletul meu trece prin fereastra gândului devenind zburător, abia reuşind să nu sângereze în floarea sa. Vocea ta, totdeauna, cade ca un fulger scurt, tulburând liniştea sau ca o muzică ciudată dintr-o altă lume, pornind lumina sângelui în obrajii mei aproape palizi.
Tu eşti iubitul drag care mă strânge în braţe ca pe o lebădă înfrigurată, abia respirând, prăbuşită în împărăţia cuvintelor nespuse.
(Nebunul se apropie de ei. Ochii lui concentrau adâncimi de melancolie şi blândeţe, dar şi de visări şi cugetări pasionale) Adaugă:
Nebunul: Timpul intră în haos şi nu se mai întoarce niciodată. Eu tot meditez la deşertăciunile vieţii şi am conştiinţa dureroasă a unor onoruri refuzate din cauza orgoliului şi inerţiilor, care continuă să-mi limiteze aria simţirii şi redefinirii eului meu.
Adamev:(intervenind)
- Noi am prelungit suferinţa până dincolo de sublim, astfel încât inimile noastre s-au mlădiat şi se iubesc, doritoare să se dăruiască dezinteresat, dincolo de orgoliu şi vanitate. Se numeşte slăbiciune această spaimă care ne curprinde pe amândoi, atunci când ne respirăm unul pe celălalt, aceşti fiori, care prevestesc ecoul unui sentiment care se naşte de la sine, această mirare dublă pe care o înregistrează simţurile noastre, ce abia îşi revin în urma tuturor nuanţelor clipelor trăite?
Nebunul (Adamevei):
Întâlnirea aceasta nesperată cu tine este întâlnirea cu însăşi fiinţa mea ce mi se revelă în alt chip decât cel cunoscut mie. Degeaba încerc să fiu rezervat, distant.
Adamev: N-ai putut trăi alături de ea cele mai înălţătoare bucurii ale unei iubiri unice atunci când te iubea, acum eşti fără articulaţie spirituală, fără substanţă sufletească, iar peisajul acesta de vis te face să turbezi.
Nebunul: Deşi ne-am iubit, orgoliul a fost mai presus, a învins iar, un aport considerabil, l-au avut şi ceilalţi, versaţi în jocuri de culise, care au făcut totul să ne despartă. Fiinţele noastre se ascundeau parcă bruscate de această strâmbătate lumească.
Adameva: Fiinţelor noastre le-a lipsit dimensiunea vieţii spiritului şi sărbătoarea logosului divin care ar fi trebuit să coboare în noi lumina dumnezeiască a vieţii. Ne-am simţit trişti şi neîmpliniţi în această junglă umană în care, fiecare sentiment trebuia dominat şi redirecţionat.
Nebunul(îi dau lacrimile):
- Mi-e dor de copilul care trăia toate visele pe care o lume dreaptă acum i le refuză. Sunt măcinat de o suferinţă tacită, iar zborul meu pare frânt fără iubirea ei. Am nevoie să iubesc şi să fiu iubit…
Pentru mine, imaginea supremă a durerii este imaginea iubitei mele Adameva în braţele acestui bărbat parcă ieşit din pământ şi care îi spune iubitului ei ,… ha, ha, ha.
(Priveşte în zare şi vede fantoma umbrei sale, ba chiar o aude vorbind):
Umbra călătoare:
- Credeai că m-am evaporat şi că preget să te urmez cu aceeaşi negaţie, în ciuda faptului că eşti la fel de nebădăios(aproape ca un copil, dar un copil de 30ani). Dacă te scap din vedere, eşti o pradă uşoară pentru toţi ceilalţi.
Nebunul(celorlalţi):
-O nenorocită fantomă, ca o piază-rea aşteaptă înfrigurată să mă cicălească… Tocmai ea, care n-a cunoscut niciodată sentimentul, prejudecăţile, 
spaimele, frica morţii… Tot timpul se umflă să pară impozantă. N-o pot iubi, toată dragostea mea e acaparată de iubita mea Adameva.
Doamne, Doamne, nu se poate privi să vadă ce slută este şi hâdă…Priviţi… câtă emfază studioasă şi câtă febrilitate la ea, când vine în contact şi cu ceilalţi.
Nu observă haina, că mi-e frig şi în suflet şi că vremea trece şi peste mine ca soarele… Ea e oglinda mea pusă în faţa mutrei mele hâde pe care eu însumi 
mi-o resping…
M-am adâncit în studiul cărţilor sfinte ca să uit „dar am ajuns să mă îndoiesc şi de adevărurile sacre”. Numai iubirea îmi mai poate pune scara să mă poată urca spre cer.
Umbra :
- Vrei un cutremur pentru a ajunge la un ritm interior pe care, în zadar, l-ai căutat, un fel de regăsire a propriului eu?
Nebunul:
Am speranţa că voi ieşi din acest paradis al oglinzilor duble, în care mă simt prizonier, că mă voi minuna de priveliştea insulei, că iubirea unei femei va transforma finitul în infinit.
(Intervine Santa Maria)
- Ai transformat radiografierea unei stări de conştiinţă într-o tulburătoare mărturisire. Îţi simt sufletul ca pe-o rană vie ori ca pe nişte valuri agitate. Vreau să-ţi readuc liniştea şi să dau lumii conştiinţei tale sensul unei morale absolute. Drama provocată de ruptura dintre tine şi Adameva te va întări şi te va ajuta 
să-ţi confirmi că, adevărata călătorie, este în spaţiul tău interior şi adevărata iubire este cea pentru Dumnezeu. Te simt că ai vrea să evadezi undeva,
departe, de lumea nimicurilor lipsite de sens, că vrei să redescoperi ceea ce ai părăsit odinioară, că vrei să aduci clarificări la marile întrebări ale existenţei umane.
Nebunul:(împăcat)
- Ce bună şi receptivă eşti tu Maria la nevoile semenilor tăi. Mă minunez când întâlnesc oameni ca tine, care nu ascund interese egoiste şi foarte pământeşti.
Cât de neumană pari! Se limpezeşte cerul şi culoarea se risipeşte peste mărginirea insulei, peste cântările celorlalţi, căci pe chipul tău se odihneşte iubirea. Cuvintele mele alunecă-n abis:Pe tine te iubesc!pe tine te iubesc!
(Se crapă de dimineaţă).
Se luminează de dimineaţă şi privindu-te, mă gândesc la mimoze, la cele de martie, ce par boabe de rozariu. Te privesc şi timid mă opresc la uşa sufletului tău curat şi gingaş…Ascult departe un sunet de clopot şi ecoul se risipeşte şi se stinge asemeni unei inimi răpuse de-o piatră. 
Sfânta mea Maria, Dumnezeu mi te-a trimis! Mi s-au arătat semne divine în vis, Îngerul mi-a rostit numele tău. Ba, chiar şi vântul venit din largul oceanului tălăzuia valurile ce susurau numele Marie! Am pierdut pe Adameva la asfinţitul soarelui şi te-am primit în dar când s-a luminat de ziuă, pe tine, Marie, alături de aureola boreală. O clipă mi s-a părut o veşnicie şi un glob mare roşiatic sângera peste talazuri, coborând uşor spre nadir ca apoi să urce spre zenit, contopindu-se, în sfârşit, cu o lumină orbitoare. Eşti chip omenesc dar simt cu toată puterea dumnezeirea-ţi fire. Mă simt la rându-mi, binecuvântat! Mulţumesc Doamne, bine ai venit în viaţa mea, Marie… 
(În apropiere se aud vocile cântătoare ale celorlalţi intonând: Ave Maria!)

Categorie: Teatru|Film | Vizualizări: 144 | Adăugat de: Bucovina | Tag-uri: Mariana Didu | Rating: 0.0/0
Intrări de același autor:
Total comentarii : 0
avatar