Acasă » 2013 » Iunie » 20 » Interviu cu poetul Mihai Vieru: “Trăiesc mai mult poezia decât o scriu. Scrisul ei este o consecință pe care cititorul să și-o însușească nu

de Patricia Lidia
22:53
Interviu cu poetul Mihai Vieru: “Trăiesc mai mult poezia decât o scriu. Scrisul ei este o consecință pe care cititorul să și-o însușească nu

Mihai (Miki) Vieru s-a născut la Ploiești în 1974, unde a urmat cursurile Facultății de Litere și Științe. A debutat în revista de cultură Familia de la Oradea în anul 2000. Volume de poezie: Thermidor@Ketamidor (Editura Biblioteca revistei Familia, 2003) Leul Greu (Editura Brumar, 2005) Hai-ku Miki (Editura Brumar, 2007) ShiNoBi (Editura Brumar, 2008) Aer în iarbă (Edtura Casa de pariuri literare, 2012)

de Patricia Lidia

A publicat în antologiile taberei de creație de la Săvîrșin Poate ne vedem (Editura Mirador, 2010), Deranj (Editura Nigredo, 2011). În prezent, predă limba engleză la Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte, Departamentul de Muzică. Care ar fi gâlceava scriitorului Mihai Vieru cu lumea? De unde vine şi încotro se îndreaptă? Asta e o întrebare pe care s-a bazat o serie de interviuri făcute de mine cu oameni de artă din zona Bihorului şi din ţară. E ca o revizitare. E şi o întrebare grea. Ar trebui să răspund la ea pe paliere de implicare. Sînt un spirit solar şi nu îmi place să arăt partea spînă şi hîdă a tristeţilor mele în lume, ceea ce le conferă o demnitate. Mă enervează, în acelaşi timp, că lumea pare să fie oblivious la acest efort al meu. Vorba unei prietene minunate: „Dacă îmi scot sufletul afară se face iarnă”. Or, eu nu vreau iarnă. Atunci îmi las lumea să creadă că nu am nici o problemă şi că sunt nemijlocit de tot ce s-ar putea interpune între mine şi Sursa fiinţării noastre (sic – e mai greu pentru un poet să „o ardă” heideggerian). Dintr-o perspectivă teologală mă deranjează la mine că implic lumea să creadă în tot felul de gogoriţe biografice, care, chiar dacă au un fundament real, ea să le suprapluseze şi implicit să mă răstignească pe judecata lor. În consecinţă eu mă aflu în vină. Într-un al treilea palier mă bucur în fiecare dimineaţă că mă trezesc şi la fel de mult mă bucur de lumea viselor mele, urmînd şi sfatul lui Jung, adică nu trec peste ele fără să mi le lămuresc, şi sfatul lui Kerouac, adică le rescriu de îndată ce mă trezesc. Mai citeşte lumea poezie? Ce mai citeşti? Acum îmi vine în minte raportul găsit de Silviu Dancu pe net cum că un volum de poezie cumpărat în Anglia revine unui milion de pungi de chipsuri cumpărate, de unde, bănuiesc, ca lumea să citească poezie la modul în care să ne dea satisfaţie ca autori, ar trebui să scriem poemele pe chipsuri şi fiecare dintre poeţi, or curente să aibă nuanţatori de aromă! Citesc la mod avar tot ce apare în literatura tînără de la noi, sînt interesat de fenomen ca participant în el şi atunci vreau să îi cunosc pe toţi. Din literatura universală sînt călare pe Cartea Roşie, jurnalul una la unu al lui C.G. Jung acum. Nu mă văd isprăvind prea curînd demersul ăsta. Pe tine ce te ţine aproape de poezie? De ce scrii poezie? Viaţa! Pentru că trăiesc mai mult poezia decît o scriu. Scrisul ei este o consecinţă pe care cititorul să şi-o însuşească numai în funcţie de ce trăieşte el, nu de ce „a vrut poetul să zugrăvească”. Scriu poezia pentru a continua să trăiesc şi o trăiesc pentru a continua să scriu. Că e esenţială ca discurs, e riscant pentru receptarea ei la mase largi, dar e ca şi cum ai avea pretenţia să ai un neam de ieromonahi; că e prizabilă, e discutabil; că e o modalitate de defulare sau refulare e numai un prim palier. Cred că, pînă la urmă, se leagă de limba română şi de dorinţa continuităţii în această limbă, de dezvoltare a ei şi de vocaţia frumosului reflectat prin limbă. N-am zis nimic nou! Probabil scriu poezie pentru că nu sînt mulţumit de celelalte manifestări poetice între meşteşugurile oamenilor. Când ai început să scrii? Îţi aminteşti ce a inspirat acest primă poezie? (şi dacă poţi, te rugăm să o împărtăşeşti cu noi) În barul facultăţii de litere din Bucureşti, după cîteva sute de rom „răcăduite pe gîrtean” (T.T.C.), direct sonet, direct în limba engleză. După asta am avut sentimentul teribil şi panica strecurată că nu voi mai putea scrie ceva la fel de frumos. Nu o mai am! A ars pe o sobă într-un bar din Ploieşti cu toate celelalte care ar fi trebuit să fie primul volum. Nu a fost să fie! Ai început cu volumul Thermidor @ Ketamidor, publicat în 2003 la Editura Biblioteca Revistei Familia. Ce ne poţi spune despre aceste poezii? Thermidor@Ketamidor mi-a zguduit lumea bine de tot. E un volum controversat. Are două edituri mamă, două ISBN-uri, două prefeţe (Traian T Coşovei şi Ion Stratan) şi era cît pe ce să iasă după Leul greu, care este cel de-al doilea volum! Are numele de preot al bunicului meu pe copertă într-un pătrat manierist de 7/7. A doua zi după lansare, bunicul meu a trecut la cele veşnice. E un volum care şi acum, la atîta timp, îmi dă fiori. E un debut bun. Găsesc multe dintre poemele de atunci rezistente la timp. Ştiu că a fost devalizată Biblioteca Judeţeană Şincai de studenţii mei, care o luau cu împrumut, spuneau că au pierdut-o, o plăteau de trei ori şi veneau să îmi ceară autograf pe ea. Ar fi meritat pentru literatura română măcar un premiu inventat, de gen „Congeniality” (Popularitate), dar e o poezie grea. Acum, la 10 ani de la publicarea volumului de debut, ai reveni asupra acelor poezii? Simţi că ai evoluat între timp? Nu aş reveni deloc. E ca şi cum ai fi frustrat că nu te poţi întoarce în timp. Nu, e un debut onorabil, nu îmi e ruşine cu el! Poate sînt cîteva poeme care nu ar trebui să le reiau dacă aş face o antologie, dar nu, nu le-aş revizui. Atîta vreme cît poezia presupune experiment şi noutate consider că da. Nimic nu e static. Am dat stilistica pe experiment. Nu ştiu dacă nu cumva asta mă aruncă la categoria „Stan păţitul”. În 2005 a apărut volumul Leul greu (editura Brumar) şi surprinde prin intertextualitate. Spune-ne te rog câteva cuvinte despre sursa de inspiraţie. Stilul căror autori consacraţi ţi-au influenţat versurile? Şi Leul greu are povestea lui specială. A apărut în aceeaşi zi cu RON-ul lui Mugur Isărescu. Editura Brumar, dacă ar fi avut la vremea aia un PR de genul lui Andrei Ruse sau Sorin Despot ar fi spart gura tîrgului şi ar fi putut să o vîndă la mii de exemplare. Aşa s-a fîsîit treaba. Îmi aduc aminte cum am rîs în hohote cu Robert Şerban cînd, la capul limpede, nu reuşeam să văd toate greşeluţele şi că îmi fugeau ochii pe foaie într-un mare fel. Sursa de inspiraţie pentru Leul greu e numai în parte livrescă, sigur că e vorba de cîţiva poeţi scoţieni contemporani care au pus un umăr emoţional la el, prin faptul că mi-au fost profesori la St. Andrews. Marea inspiraţie a fost, însă, lumea scoţiană cu care m-am identificat foarte mult. Am trăit cu oamenii locului! Ador lumea de acolo. Ştii cum se spune Scoţia pe limba lor? Scoţia! Ca în româneşte. Vorbind despre autori consacraţi, care este poetul tău preferat? Dar poemul preferat? Întotdeauna întrebarea asta trebuie să funcţioneze la plural. Nu putem să avem „o” poezie preferată, sau „un” poet preferat. Putem maxim avea un Dumnezeu aşa cum avem un soare şi o lună şi un pămînt cu proprietăţi unice. Dar în diversitatea dinăuntrul unui Unu, putem să numim acest unu în mod aleator drept „poezie”, nu putem avea preferinţe unice, unidirecţionale. Pentru că ar fi ca şi cum ai spune că îţi place numai ce e frumos nu neapărat şi ce e bun, cinstit sau drept, cînd, în fapt, vorbeşti despre aceleaşi lucruri. Despre aceeaşi animă. Diferenţa o fac eonii de timp de-a lungul cărora acest unu poezie evolueză diferit în funcţie de cum este privit de felul nostru de a ne deschide şi privi unul poezie. Aşadar, dacă vă zic Topîrceanu, o să credeţi că „fac mişto” sau vorbesc serios? 2007 şi 2008 au reprezentat anii de coborâre a ta asupra haiku-ului, în forma contemporană, prin volumele Hai-ku Miki şi ShiNoBi, ambele apărute la editura Brumar. Ce te-a atras spre poezia japoneză? Ce a inspirat aceste micropoeme? De ce o schimbare de stil aşa de puternică, faţă de anterioarele volume? Numai Hai-ku Miki a fost o sondare în expresia necanonică a ceea ce numim hai-ku. Shi-No-Bi a fost o descindere în sensibilitatea japoneză, dar cu referinţe pe europenism, livresc european şi pe impactul absolutului aşa cum l-am conceptualizat (noi, oamenii) asupra imediatului. Mi-a fost brusc dor de limba japoneză. Mă apucasem să o studiez pentru examenul de intrare la facultate. Făceam cu un prieten care stătea în Floreasca, pe lîngă Traian T. Coşovei (aveam să aflu asta mai tîrziu). Nu a fost să fie, pentru că ar fi trebuit să renunţ la engleză. La vremea aceea japoneza era principală din doi în doi ani. Sucit am mai fost şi eu. shinobi Cum au fost primite micropoemele? Este poezia scurtă una accesibilă sau este mai greu acceptată sau chiar controversată în rândul poeţilor, respectiv a cititorilor? Micropoemele au ieşit din matricea fixă de 17 silabe pe 3 versuri. Am păstrat distilatul de imagine. Încercam să fiu cît mai eliptic pentru a fi receptat cît mai mult. În termenii de azi pot să spun că Hai-ku Miki a fost un hit în 2007, pentru că atunci cînd am ajuns la tîrgul de carte mi-au spus că vînduseră deja douzeci şi două în primele 2 zile. Fireşte că nu i-am crezut. Hai-ku Miki au fost, ai să rîzi, s.m.s.-uri. Au fost scrise cam într-o săptămînă, în 2006. Unul dintre momentele negre. Şi prolifice, pare-se. La aproape 7 ani de atunci, mă bucur teribil să văd prieteni mai tineri şi mai bine ancoraţi în fenomenul poeziei, în cel de bucătărie a poeziei, că îl găsesc atît de viu şi surprinzător. La cititori am observat, în imediat nevoia de a o concura chiar pe paginile ei, fie prin desene, fie prin versuri inspirate de starea care intră în ei din cuvinte. Am văzut un fapt uimitor. Se citesc versurile şi pe ei recunosc starea mea de atunci. Practic versurile, deşi se vede meraviglia, prin empatie, prin ecokinezie transmit starea mea de atunci sau convoacă o stare specială a cititorului, numai a lui, care rezonează la versuri. E uimitor cîte reacţii diferite trage după el, Hai-ku Miki. Cum vezi evoluţia haiku-ului? Hai-Ku-ul nici la japonezi nu îşi mai păstrează forma clasică. Ca orice formă de poezie, instaurată în eonul clasic se adaptează, se ajustează vremurilor, oamenilor, constrîngerilor altor libertăţi. Deşi par spontane, poemele tale au o puternică încărcătură filosofică. Ce filosofi te-au inspirat? Spontană e expresia. Încărcătura filosofică vine din background. Altfel spus, ea vine dintr-un ansamblu de formatări, care deja se află cu cîteva filtre între evenimentul, clipa, starea care declanşează poezia şi actul scrierii ei, încît ar părea că intenţionalitatea nu există, ci numai inspiraţia. Sigur că mai apar cîteva filtre, cele ale muncitului expresiei, care nu au legătură nici cu procesul inspiraţional şi nici cu intenţionalitatea actului poetic. Acolo este partea lucrătoare a poeziei, „banda de producţie”. Observi că nu ţi-am răspuns la întrebare? Nu vroiam să manipulez, însă ceea ce m-a influenţat în filosofie a avut destul de multă legătură cu literatura astfel că tot ce am putut asimila, am asimilat fără să dau drept de cetate domeniului filosofiei în sine. Dar cred că am o bază în stoici. Şi apropo de spontaneitate, când şi cum scrii? Ai anumite tabieturi? Pentru un poet tabietul e un lux. Cred că romancierul, prozatorul este mai aproape de tabiet decît poetul. Dacă nu ai apucat să scrii, indiferent ce faci în momentula acela, că eşti pe cale de a adormi sau fără pix în ploaie, s-a terminat. Dar nu e o regulă. Asta mi se întîmplă mie, pentru că deja cred că am asimilat o manieră de creaţie a poeziei şi atunci inspiraţionalul funcţionează după această matrice. Dar se poate şi altfel. Indubitabil. În poezie toţi poeţii au dreptate. Adevărul lor se numeşte, după un concept teologal catolic: „ineranţă”. Scriu cînd mă apucă. Asta este un „firewall” pentru prospeţimea experimentului poetic. Dacă vrei, un Dorian Gray recipe pentru tinereţea versului, pentru forţa lui vitală. Îţi iese mereu scrisul din prima? Cât stai pe un text? Mai nou nu ies toate din prima, ca odinioară, însă dacă mă situez pe o prelungire a unei stări ( acum îmi vine în cap tipul cu burlanul de pe youtube / click extorsiune/ – ca să vezi ce racord ţăcănit direct la cum am început înainte de a deschide paranteza), atunci poate ieşi din prima. Dar tot mai nou, aştept să mă părăsească entuziasmul să nu cumva să fie o gherlă, căci foarte uşor e să o dai în bară pe mîna entuziasmului. Ştii ce înseamnă „o gherlă”? o ţeapă, o fraudă fără să te prinzi! Ţi s-a întâmplat vreodată ca la a doua citire să schimbi total un poem? Mi s-a întîmplat să renunţ total! Cea de-a cincea carte, publicată în 2012, Aer în iarbă (editura Casa de pariuri literare), reprezintă o revenire la poezia „clasică” în vers alb. De ce o oarecare reîntoarcere la stilul primelor volume? Nu ştiu ce ai văzut atît de clasic în Aer în iarbă. Am un singur sonet. Iar primăvara la cheie este dincolo de orice posibilă etichetare de dicteu automat, chiar dacă împrumută tehnici pentru a păcăli intrarea. Nu este nici o reîntoarcere. Poate părea numai. Aer în iarbă este poate cel mai colorat ( creativ vorbind, că şi coperta e), cel mai exotic volum al meu de poezie. Are nişte cicluri delimitate, bine conturate şi un aer al culorilor şi o vedere foarte puternică a acestor culori. Aer în iarbă e un volum psihedelic natural. shinobi Şi totuşi, Aer în iarbă a avut parte de cea mai mare promovare. De ce? Cum îţi promovezi în general scrierile, cărţile? Am avut parte de un editor „maniac” – literar vorbind, a cărui implicare, absolut pasională în fenomenul de carte, m-a făcut să îl compar cu intendentul Colbert de la curtea Regelui Soare. Datorită lui Un Cristian, Aer în iarbă a avut promotion-ul acesta nebun. Ca toate editurile tinere ale tinerilor scriitori, care se preocupă de fenomen, CDPL (Casa de Pariuri Literare) este o întreprindere a lucrului făcut cu simţ de răspundere. Şi insistă aproape cu cecitate didactică asupra produsului. Şi nu e treaba unui poet să își promoveze cărțile, e a editorului! Cum simţi că sunt primite scrierile tale? Zilele trecute citeam un articol despre felul în care sunt receptate poeziile în ziua de astăzi. Corina Săftescu, autoarea articolului, remarca: „Nu ştiu cum se face, dar în mediul online, fie că scrie un articol un scriitor consacrat, sau unul aflat la început de drum, se găsesc câteva zeci de oameni cu suflet de critic literar, care încep să arunce cu noroi. Mă gândeam ieri dacă reacţiile ar fi la fel de aprige dacă Eminescu, sau Blaga, sau Nichita Stănescu ar fi contemporani cu noi şi şi-ar publica scrierile pe un blog. Sau pe o pagină de Facebook. Oare câţi s-ar găsi să comenteze? «Lasă-mă, frate, cu Luceafărul tău, toţi vă daţi poeţi în ziua de azi! Mai citeşte şi tu o carte, poate o să vezi că nu e corect „coboară-n jos”, că e pleonasm!» «Băi, Nichito, cum adică, mă, te doare un cal măiastru? Poeţii din ziua de azi, aruncă nişte cuvinte la întâmplare şi le zic literatură!» Şi exemplele ar putea continua. Sunt curioasă, având în vedere atitudinea generală a omului de rând în mediul online, a expertului în toate cele, dacă şi cei mai profunzi dintre gânditori s-ar trezi cu comentarii maliţioase şi corecturi. Mă gândesc, oare cât de mult s-ar lua în derizoriu marile lucrări filosofice sau beletristice dacă s-ar naşte acum şi ar apărea mai întâi pe internet? Şi oare cât de descurajaţi s-ar simţi autorii lor? Ar avea oare, din aceste considerente, un alt parcurs? Oare şi-ar închide laptopul ruşinaţi şi ar renunţa să-şi mai împărtăşească ideile?” Cum comentezi cele scrise de ea? Ţi s-au întâmplat şi ţie asemenea comentarii? În literatură este nevoie în primul rînd de generozitate. Cum ar fi fost dacă Iosif Vulcan nu i-ar fi publicat tînărului Eminovici la 16 ani ai săi, poezia slăbuţă, desigur, „De-aş avea..”. oare ar mai fi scris Eminescu poeme? Oare nu s-ar fi închis în sine? Aşa cum este nevoie şi de discuţii serioase. Sigur că în lumea de astăzi, privată din ce în ce mai mult de intimism, nu ai cum să ocoleşti maliţiozităţile sau mişto-urile, băşcăliile de orice fel venite ba dinspre ţoapa arivistă sau fals pudică pînă la cele venite dinspre oameni ale căror singure racorduri cu afecţiunea sînt cele de tipul „cosorul lui Moceanu”. Mi s-a întîmplat şi mie, desigur, la Aer în iarbă am primit un sfat de la „Bibi din Cihei” (sic!) care mă făcea super drogangiu (no comment) hahahahahaha. La ce lucrezi în acest moment? Cu ce ne vei mai uimi? În acest moment lucrez la o antologie de poeme a lui Ion Stratan. Una complet necanonică. Una care să nu includă Hit-urile lui antologate de propria generaţie şi nu numai, ci la cele care au trecut, voit sau nu, nebăgate în seamă şi care au o anvergură colosală şi sînt vitale pentru a înţelege noutatea poeziei lui, poezia prezentă, racordurile la limbile de circulaţie universală şi sacrificiul poetic stratanian al unităţii stilistice în favoarea experimentului. Această antologie sper să iasă deodată cu lucrarea mea de doctorat scrisă pe opera lui Nino Stratan. Este prima lucrare de anvergură pe acest scriitor, pe nedrept marginalizat, deşi este o figură a centrului poetic, a manifestării unei generaţii puternice, segmentate, care continuă şi acum prin mai tinerii poeţi MM plus. În ce priveşte scrisul meu o să apară un nou volum în toamnă la Casa de Editură Max Blecher, se numeşte Ieri Park. Este vorba de scrieri începute înainte de Aer în iarbă. Sînt două volume într-unul, răzuite la sînge. O operă în care mi-am hăcuit inima, hăcuindu-i toate sensibilităţile în favoarea actului scripturistic. Este cea mai scrisă carte a mea. Dacă Aer în iarbă am vrut să fie o carte care să nu ţină cont de nimic, fără ca ea să poată fi desfiinţată, Ieri Park este studiată violent. Ştiu că în lumea ta se învârt mulţi oameni iluştri. De cine te simţi cel mai apropiat? Pe toţi prietenii mei îi simt ca fiind iluştri, aşa cum spui tu! În sensul lui Henry Miller. În sensul pe care îl vînezi, momindu-mă să-ţi răspund, am un exemplu care ţine de coincidental: l-am întîlnit pe prinţul William în 1998, venise să se intereseze cam ce ar putea studia la universitatea din St. Andrews, în Scoţia. Era chiar de ziua mea! A fost aproape de o întîlnire de gradul III. S-a consumat ca şi cum ar fi fost de o normalitate de joacă pe tăpşan. Asta a dat fiorii întîlnirii respective. Cum e lumea asta literară, văzută din interior, tabere literare, întâlniri, reuniuni…? Lumea literară este un cumul de trăiri la putere combinată cu reacţiile tale tot la putere: generozitate şi bucurie, şuturi în cur frustrante şi estetizante. Depinde ce vrei să vezi sau cu ce scop intri în lumea literară. Ca mai în toate lumile, dar mult mai puternic, în funcţie de ce vrei să vezi asta este. Taberele literare la care am participat au fost mereu model de omogenitate şi bucurie plus bucurie a creaţiei fără drept de apel, modele de matrici care creează prietenie şi care se răsfrîng asupra creaţiei oricui, cum a fost la Săvîrşin, de exemplu. Simţeai că nu ai nevoie de buffer, de tampon. Scuturile şi vestele kevlar erau date jos. Dar pentru asta e nevoie de timp, pentră că poeţii şi scriitorii, în general, au sensibilităţi care cer abordări diafane. Ştiu că eşti asistent doctor la Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte, Departamentul de Muzică, unde predai limba engleză. Cunoscând atât de bine fenomenul literar, reuşeşti să stârneşti interesul pentru poezie studenţilor? Nu spun că toţi au un interes pentru actul scris. Din păcate lumea asta nu le oferă răgazul. Dar sînt mereu cîţiva studenţi/ studente care vor fi lîngă mine şi care găsesc această poezie trăită la mine şi cu mine şi care au capacitatea de a se deschide la tot ce înseamnă formă de expresie a frumuseţii. Sînt structuraţi deja astfel cînd îi preiau. Am tradus cu ei din Kerouc la examen. Unii m-au pîrît că le dau să traducă texte despre droguri! E şi asta o variantă de a privi…. Din profilul tău de Facebook reiese că eşti monarhist convins. Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu Principele Radu al României la Săvârşin, în 2012? Mi-aş fi dorit imens să vină însoţit de Alteţa sa regală, Pricipesa Margareta, care ar fi făcut realmente diferenţa. Vreau să spun că ar fi fost şi Alteţa sa Principele Radu mai rotunjit, ar fi fost şi evenimentul în sine mai rotunjit şi am fi putut să ne îmbujorăm mai tare! Pe aceeaşi parte, însă, săvîrşinenii cu al lor palatinus, Ioan Vodicean, cu gazda mereu primitoare din deal de la Moşu-Miu, Adi Craiu şi cu Nelu, referentul cultural, rotunjesc minunata prezenţă regală de acolo aşa cum sinăienii noştri din Prahova o fac cu asupra de măsură. Despre Miki ar mai fi multe de zis, am putea scrie împreună o adevărată biografie-interviu. Dar cel mai bine este să îl descoperiţi singuri, să îi savuraţi cărţile şi scrierile, iar apoi să recitiţi acest interviu. Seamănă cele două portrete?

Categorie: Interviu | Vizualizări: 488 | Adăugat de: Bucovina | Tag-uri: Patricia Lidia | Rating: 5.0/1
Intrări de același autor:
Total comentarii : 0
avatar