Acasă » 2015 » Ianuarie » 30 » Femeia în spatele oglinzii

de Mariana Didu
17:08
Femeia în spatele oglinzii

Supraomenească este plăsmuirea gândului uman! Numai gândul se conturează în constelaţii de cuvinte,numai el te desprinde de pământ sau îţi aţinteşte privirea spre ce va fi,poate chiar spre nemurire!Cu gândul străbaţi oceane de timp şi îi răneşti aripile lui,peste toate acestea,rămânând numai strigătul tău în pustiu şi pupilele tale verzi,arzând sub o boltă,deasupra căreia se desface încet firmamentul nocturn al stelelor palid-albastre.
Peste tot, pe unde a răsărit gândul tău,acesta s-a conturat în dorinţe nemărturisite dar şi într-un “dincolo” imuabil şi atemporal,neviciat de tumorile contingentului. Mă fericesc însă că mă găsesc pe traseul acestora,chiar nebăgată în seamă de tine.
Pentru ea,gândul era mai aproape decât retina ochiului rănit de lumină. Timpul intra-n haos ca imaginile din două oglinzi paralele,iar finalitatea acestuia era însăşi materializarea destinului adus la gradul de cunoaştere absolută.
Uneori,gândul îi destăinuia tacit şi forţa şi nimicirea vieţii,dar încorpora şi esenţa condiţiei umane,alteori,devenea imperativ şi-i releva fluiditatea interioară,fluxul,vibraţia şi îngrijorarea ei în raport cu întregul Univers.
În universul camerei sale gândurile-i erau ca himere şi accentuau conţinuturi exacte de existenţă,căutându-se unele pe altele,într-o fugă iminentă,iar ca să capete contur,trebuia să se impregneze de eul ei,ca o salvare din irealitatea lor apăsătoare şi să devină ori destin,ori să dispară definitiv.
- Intră şi dezbrăca-te de o parte din gândurile care te frământă!Unele pot fi preţioase,măreţe,dar multe sunt efemere şi conţin în ele păcatul şi germenul morţii.
- Cine mă strigă şi crede că timpul poate fi învins pentru un ţel anume?In imaginarul pat gemând de efluvii bărbăteşti era invadată de suavitate feciorelnică dominată de castitate sufleteasca,dar şi de eliberare din legăturile sordide,destrămate şi aşa de prea multe cuvinte. În schimb,nopţile enigmatice şi sterile îi accentuau tristeţea care îi ţinea loc de orizont spiritual,inima simţindu-se apăsată de pietre şi sfărâmată de caii nopţii himerici.
Medita la deşertăciunile existente, dar avea şi conştiinţa dureroasă a accesului la o realitate spirituală superioară care-i refuza onorurile lumii copleşite de bucuriile simple. Intimităţi cu puteri necunoscute,experienţe stranii o ajutau să escaladeze muntele acesta de singurătate,iar privirea aţintită spre cer a implorare o trezea la viaţă,revelându-i nostalgia irezistibilă după Dumnezeu. Ajunsă la limita suferinţei,sacrifica totul pentru această himeră pe care nu putea să o definească decât ca pe o neacceptare la realismul steril,la acest infern de nelinişte şi de rătăcire letargică,agitaţie perpetuă mişcată de obsesia revelaţiilor dictate de un “ce”pe care nici ea nu putea să şi-l explice.
Privea la cele două sfeşnice,ale căror iradieri exercitau un halou inefabil.
- De ce oamenii sunt obligaţi să trăiască pururea în orgolii,uitând deseori să se uite la cer şi să-şi ia modele de acolo,continuă solilocviul interior?
Puţin nedumerită,se lasă cuprinsă de amintiri,de trăiri nedesluşite până acum,obligând-o la limitarea orizonturilor proprii.
- De ce de la Dumnezeu derivă, ocupă spaţii şi se reîntorc “toate” la matca divină?Să aibă omul acces numai la lumea spiritului şi niciodată la transcendenţă?Să adere mai uşor la orizonturile mai largi şi mai palpabile decât la redefinirea eului său de care vorbeam mai înainte?
Dăruieşte-te şi lasă-l pe Dumnezeu să te întâmpine ca să-ţi fie farul călăuzitor în viaţă şi factotum-ul în eternitate.
- Câtă durată pot avea lucrurile create de om?Căci,se ştie,unele dispar odată cu autorul,altele rămân perene,dar şi unele şi celelalte poartă amprente ale creatorului,prin harul dăruit omului.
Febrilitatea sa care aşteapta momentele în care,pe hârtia alba să-i apără gândurile,o făceau să trateze superficial problemele diurne,câte o dată,cu politeţe glacială.
În liniştea de interior a unui Dom gotic, în care sunetele vualate ale orgii transmiteau o “missa solemnis”, priviră apusul cu ochii întredeschişi-o superstiţie religioasă-până în momentul când, soarele ca un glob sângerat se izbi de stânci. Se retrăgeau acolo ca să soarbă lumină din veşnicia oazei aceleia, oază ca un adevărat templu budist, unde lumina nu se irosea niciodată.
Luciul apei li se reflecta în ochi, iar siluetele lor se contopeau în marea de azur a orizontului. Ea îşi amintea că, odinioară, când ajunseseră aici, lumina stelelor le mângâia creştetele. Pierduseră ei oare sentimentul realităţii, ori li se modificase temporar peisajul sufletesc care căpătase o nouă tonalitate afectivă? Oare ce aveau ceilalţi oameni şi ea să fi pierdut?
Acum,o mai lega de bărbatul acesta,al cărui mister ţesut în jurul lui nimeni nu-l dezlega integral vreodată,un capriciu în doze imprevizibile,dublat de o admiraţie însoţită-din păcate-şi de o tristeţe împovărătoare.
Avea senzaţia stranie a unei păsări cu bătăi rapide de aripi,ameţită de frumuseţi magice, dar speriată totodată de propria îndrăzneală a zborului.

Categorie: Proză | Vizualizări: 124 | Adăugat de: Bucovina | Tag-uri: Mariana Didu | Rating: 3.0/2
Intrări de același autor:
Total comentarii : 0
avatar