Acasă » 2015 » Ianuarie » 30 » Corul animalelor detractoare

de Mariana Didu
10:41
Corul animalelor detractoare

Corul animalelor detractoare

Personajele:Miriam(poetă),
Criticul
Corul animalelor detractoare
Dumnezeu,Îngerii
(Acţiunea se petrece în zilele noastre,într-un oraş nedatat,într-un spaţiu cultural închis,în principiu la o fundaţie culturală şi în împrejurimi)
Actul I

Miriam: Pământul e bolnav de mugete,de urlete,de zbierete ale unor ticăloşi plini de invidie,lipsiţi de credinţă şi care-şi dau arama pe faţă.Din cauza neputinţei lor creative se prefac şi în scorpioni,înţepându-se pe sine şi apoi unul pe altul.
Criticul: E adevărat,lipsindu-le scânteia de la Dumnezeu, unii s-au metamorfozat în animale urlătoare,întrucât,Dumnezeu scârbit de răcnetele lor după funcţii şi ranguri,a uitat să le proceseze divino-uman.
Corul animalelor : Mai multă carne,vrem mai multă carne! 
detractoare U,u,u,u,u!Avem burta lipită de spinare,ne numeri coastele,suntem numai piele şi os.
Dumnezeu: O,o,o, ia te uită! Vreţi să daţi iama şi în Tronul Ceresc?Nu v-ajunge că aveţi gurile scârboase şi că aţi devastat pământul şi l-aţi umplut de prăpăstii,stârnindu-mi mânia şi furia împotriva voastră,v-aţi mai exprimat şi cinic şi grobian mujicilor?! V-am ascultat destul şi am încetat să vă ascult. Urgia care vă aşteaptă e mai mare decât urgia de-acum.
Miriam(auzind vocea divină): Apocalipsa cere,cheamă şi porunceşte o nouă judecată.Toate popoarele vor să cânte un cântec nou,să se mântuiască şi să trăiască infinit de mult după aceea. Stelele vor cădea din cer şi cerul se va strânge ca o carte de piele făcută sul. Va pieri pământul şi va fi totul nou,fără să semene cu nimic dinainte.
(Corul animalelor urlă şi spumegă către cer şi pământ:U,u,u,u,u…)
Criticul:Mi-amintesc şi eu de înfricoşatele şi profeticile cuvinte,despre judecata lumii acesteia. Cuvintele acestea au fost revelaţie pentru sufletul oamenilor,pentru sfârşitul vremilor,pentru ultimul soroc al omenirii.
Corul animalelor : Sfârşitul universului şi al omenirii nu va fi aşa ,pentru că 
detractoare Evanghelia este o carte a neputinţei. Creştinismul nu e adevăr şi nici putere.
Dumnezeu:Ţineţi discursuri şi cântaţi în cor,dar nimeni nu vă ia în seamă,necredincioşilor,lumea trece eu sunt Dumnezeul veşnic. Dreptatea nu e de partea voastră. La fel şi bunătatea,frumuseţea,înţelepciunea.
Carnivorele se hrănesc cu erbivore,bufniţa vânează iepurele. Dumnezeu înseamnă armonie,bunătate,iubire. De ce atâtea urlete,ingraţilor, când eu v-am iubit?
Criticul(glumind):Dragostea-univers de durere şi bucurie.
Doamne, de ce trăim ca- ntr-o insulă în mijlocul unui ocean de rutină,de ce ai semănat în noi teama de singurătatea bătrâneţii,de ce suferim cu toţii?Aş vrea să trăiesc ceva adevărat şi frumos. Am nevoie de dragostea pură a unei femei care să mă readucă la viaţă.
Dumnezeu: Toţi suntem singuri pe pământ şi în cer. Te simţi mâhnit şi angoasat tocmai pentru că în mintea şi în inima ta ai pus pe altul mai presus de tine. Ai cunoscut orgoliul ostil,inutil şi partizan,ai fost lipsit de credinţă şi mai tot timpul ţi-ai dat arama pe faţă. Altfel, niciodată nu te-ai simţit uşurat şi fericit. De asemenea,eşti un om al hachiţelor voastre deformatoare. Personal, îmi repugnă aceste defecte pe care nu le am. Ştiu că nu eşti credincios,dar nici ateu.Permanent treceam pe lângă tine şi te învăluiam în tăcere. Eşti exact un străin în orice loc,în orice ceas,oriunde ai fi şi orice ai face,pentru că-ţi lipseşte credinţa şi încrederea în ceilalţi. Totul îţi este străin şi straniu pentru că eşti condamnat la singurătate. Un om care nu se cuplează cu nimeni. Un om”solo”,cum spuneţi voi modernii.
Criticul : Cuvântul „străin” este un mare blam pentru mine,este ca o mare tristeţe despre sine şi în sine. Probabil a existat în clipa aceea a zămislirii mele,la părinţii mei,o ceaţă a gândului sau o insuficienţă a cugetării, ei, oameni care ar fi trebuit să fie legaţi între ei prin dragoste şi tandreţe şi prin iubire cu Tine. Neavând în ei orizonturile credinţei,mi-a fost şi mie incomod să le am . În orice om există un soi de răutate,un amalgam impur, ceva tulbure în constituţie sau în sânge. Rău în noi este fatumul nostru, soarta. Sunt puţini pe lumea asta care luptă cu soarta şi reuşesc, cei mai mulţi nu reuşesc. Cei mai mulţi se aleg cu suferinţa.
Miriam (puţin patetică) Doamne ,de douăzeci de ani vreau să trăiesc intr-o permanentă atmosferă poetică ca să nu am sentimentul că, indiferent ce voi face, nu voi putea ieşi la lumină. Nu-mi amintesc să fi trecut o zi şi sa nu remarc ceva adânc,poetic. Mă înfior extaziată sau înduioşată până la lacrimi şi sunt fericită. Tocmai de aceasta şi scriu bine. Tot ceea ce e nobil în scrisul meu n-a venit de la mine. Asemenea unei femei divine,eu am avut curăţenia doar să-l reproduc şi să-l împlinesc. Totul îţi aparţine ţie,Doamne. Mintea şi inima mea te-au pus pe Tine mai presus ca să mă simt uşurată şi fericită. Eu nu cunosc deloc invidia,nici rivalitatea,nu sunt o primitivă vitală. Eu ştiu să „mă ridic” sau „să stau”. Cu toate acestea,cu cât m-am apropiat cu mai multă dragoste de oameni,cu atât aceştia nu m-au mai iubit,am devenit incomodă. Nimic mai mult nu-mi este mai ostil decât ceea ce mă desparte prin ură de oameni. Ce minunat ar fi ca bunătatea să se reverse din opusul ei,din nefericirea personală! Şi cum să nu spun:”Soartă,Fatum”?
Criticul: Ei,da ăsta e fatumul. Aventuri cu ideile tale,cu convingerile tale,fără să provoci suferinţă celorlalţi, fără să faci fapte nebuneşti care să poarte pecetea vulgarităţii. Ar fi bine să te mişti cu o mare rezervă de linişte în suflet,încât din liniştea ta să se mişte lumile. Să nu te-mpăunezi deloc, spui tu,pentru că adevărul e mai presus de soare ,de cer,că Dumnezeu ar fi început cu adevărul, arătând omului odată pentru totdeauna unde se poate întâlni cu El. Spui că omul trebuie să fie umil?
Miriam : Umilinţa ar trebui să se preschimbe într-o iradiere interioară şi într-o afirmare spirituală înălţătoare. Fără o umilinţă prealabilă,unele valori spirituale absolute au rămas veşnic ascunse pentru cei care au triumfat şi au biruit în accepţia lor. Aminteşte-ţi, cât de nefericit şi de vrednic de plâns a fost Napoleon,rămas un pribeag sărac într-o insulă…
Criticul : Nu propovăduieşte Biblia că suntem mai buni după suferinţă?
Miriam :Da,dar unii suferă tocmai pentru că se simt umiliţi de către ceilalţi,iată diferenţa. Ca o stea printre ceilalţi eu am fost credincioasă iubirii pentru Dumnezeu pentru că tot timpul sufletul meu tresare când mă gândesc şi Îl gândesc. Iată de ce, viaţa mea între lacrimi şi spini înseamnă fericire. Simt că mâna Sa mă ţine şi că darurile cu care m-a înzestrat nu mă plictisesc niciodată. În afara lui Dumnezeu eu nu mai exist.
Criticul:Atunci ,Dumnezeu pentru tine înseamnă starea ta de spirit.
Miriam: Am o infinită intimitate cu Dumnezeu ,nu mă plictisesc niciodată, 
nu-mi este frig,nu mi-e teamă. Inima îmi plângea întotdeauna când mă abăteam de la steaua mea călăuzitoare.
(Afară e iureş, e o atmosferă înfricoşătoare)
Corul animalelor : Suntem flămânzi iar foamea înseamnă sălbăticie. Dumnezeul 
detractoare nostru nu are nimic de spus ? Cine ne-a dat stomacul e obligat să ne dea şi hrana.
(Poeta se retrage în colţul ei fiindcă îşi iubeşte visul mai mult decât hrana).
Criticul(observând-o). Aici nu e loc pentru visat ,căci cine construieşte acela e capabil de vis istovitor. Aminteşte-ţi de Michelangelo,Leonardo da Vinci…
(Miriam tace)
Corul animalelor: Vă vom mânca pe amândoi,pe voi care vă doriţi glorie după 
Detractoare moarte. 
Miriam a căzut într-un somn adânc (visează şi vorbeşte în somn). Se visează la treisprezece-paisprezece ani în pragul primei iubiri,când Amaar era îndrăgostit de ea şi când valuri de căldură zvâcneau în pereţii sufletului. Îl simţea pe Amaar că rosteşte adevărul absolut cuvânt cu cuvânt aşa cum este el în univers,în Dumnezeu ,în „adevărul în sine”.
Amaar: Fiecare iubire e minunată. Doar ea singură e minunată, fiindcă singurul lucru pe pământ „adevărat în sine”este iubirea.
Miriam :La mine orice mişcare a sufletului este însoţită de articularea iubirii. Vreau să fac din iubire un nou edificiu care să nu se năruie niciodată. Voi merge de azi încolo după steaua iubiri călăuzitoare care mi se pare fermecătoare. Nu înfumurarea,ci miracolul ei interior,armonia sufletului,nu naivitatea lipsită de noimă.
Amaar: Dacă n-ai să mă iubeşti ,am să cobor în mine,să trăiesc cu mine,pentru mine(nu în mod egoist ci spiritual),pentru viitor. Într-adevăr,ceea ce e iubire este dezvoltat în mine la infinit, cum nu ştiu să fie la altcineva.
Auzi,o apă limpede curge în suflet veşnic,mereu?
Miriam: Ei bine sunt minunaţi crinii de câmp pe apa limpede a sufletului tău.(Se trezeşte din vis tulburată fiind de zgomotul de afară,în timp ce năluca lui Amaar dispare ).
Corul animalelor : U,u,u,u…
Criticul : O,gloată monstruoasă,la voi ideea de zbor a sufletului e o inepţie,mai degrabă vintrele şi picioarele se balansează . La voi totul trece prin stomacurile voastre împuţite,la voi cuvântul nu e balsam pentru suflet,ci doar grohăiturile şi răcnetele iadului. Câte un drac intră în voi şi îi sunteţi credincioşi, în loc să-l respingeţi ,să vi-l exorcizaţi. Cine să iubească asemenea chipuri dezgustătoare,asemenea mutre hâde? Nu vedem în privire viaţa chipului vostru pentru că instinctele sunt cele care vă guvernează . N-aveţi suflete,trăiţi primitiv şi sunteţi laşe. Sunteţi demne de dispreţul meu infinit. Voi urâţi tot ce nu înţelegeţi şi vă este străin. Aveţi voinţă de a trăi cu orice preţ,larvar, iar idealurile cugetului şi zborurile sufletului vă lipsesc. Nu vă voi mai huli,ci doar vă voi deplânge. Ticăloasă vă e viaţa,ticăloasă vă va fi şi moartea. Dacă e ceva pentru care vă daţi de ceasul morţii,aceasta e fanfaroneala,ura şi invidia, precum şi împlinirea poftelor voastre deşănţate. Bucuraţi-vă de ospăţul vostru drăcesc. 
Criticul (adresându-se lui Miriam): În seara aceasta ce-mi mai spui tu, vis? Te ascult. Pe ochii mei simt degetele tale. Vorbeşte-mi încet şi mult sau dacă nu vorba ta să semene tăcerii! Deşi mi-am plăsmuit un suflet aspru,în adâncul fiinţei mele se desfăşoară proiecţii grandioase de mare avânt cosmogonic. În marea mea singurătate se coboară în mine o lume vrăjită şi atâtea visuri ies la iveală din fundul nopţii.
(O întâlnire ciudată are loc între critic şi îngeri)
Criticul: Sunt total sceptic faţă de asemenea făpturi celeste,purităţi virginale ale omului. Nu mă văd îmbătrânind în nemurire,fiindcă în trupul meu simt spaima de a fi veşnic un hoit cu suflet stingher. Vreau ca în trupul meu să se desfăşoare o adevărată sarabandă a simţurilor. Vreau să explorez marile continente ale trăirii şi să simt în cosmosul din adâncuri duhurile rele. Visele mele vor fi vise lucide la capătul de dincolo al lumii. 
(Adresându-se lui Miriam)
- Poezia te vindecă,zici tu,de sentimentul zădărniciei,al efemerităţii,e un mod al poeţilor de a se opune neantului,de a se opune timpului să-şi aştearnă peste geniul uman,uitarea.
Îngerii(în cor): Poeţii sunt duhuri ce vor să intre pe poarta închisă a marilor văzduhuri. Ei visează,graţie instrumentului de investigare a sufletului uman,că vor câştiga lupta cu timpul şi cu veşnicia gloriei. Ce chipuri fără graţie,întoarse! Idealul lor de zbor este doar poezia…Ha,ha,ha…!(dispar) 
Actul II

(E o după-amiază blândă şi luminoasă. Miriam şi criticul stau într-o căsuţă albă la marginea unei păduri umbroase,pe malul unui lac. Chipul lor e luminat de o bucurie copilărească) 
Miriam :De ce absolutul nu e posibil la nivelul comun al existenţei noastre umane?Să nu aibă toţi oamenii idealuri sau sisteme de valori care să-i determine să se dăruiască unei cauze superioare?De ce există şi spirite mărunte?
Criticul :Nu toţi oamenii sunt hăruiţi şi au geniu. Mulţi nu au înflăcărarea aceea care ar trebui să-i devoreze sau tirania inimii sau o anumită superioritate în simţire care să idealizeze efemerul şi să înnobileze banalul .
Mulţi sunt neputincioşi,alţii neînchipuit de înfricoşaţi în faţa provocărilor vieţii,incapabili de fapte nebuneşti,alţii au o mare rezervă de mişcare în suflet ca să poată mişca vreodată munţii. Fericirea constă într-un mare efort,într-o luptă eroică pentru anumite convingeri,în nevoia de Dumnezeu,în chemarea –suspin a dragostei,în aspiraţii depline,într-un har de la Dumnezeu.
(Undeva,în depărtare,se aud clopotele unei biserici. Bărbatul mângâia cu degetele lui palide şi lungi chipul artistic al poetei).
Criticul:Mă transform în ceva diferit de aceea ce ştii tu că sunt. Uit de mine şi de toate teoriile mele greşite şi otrăvitoare îndreptate împotriva prostului gust şi pseudofaptelor artistice manifestate grosolan şi lipsite de simţ artistic. Poezia ta trezeşte fiorul frumuseţii în oamenii ale căror vieţi sunt de multe ori dezgustătoare.
Miriam :Îmi place să fiu cu tine şi să te ascult,eu exilată într-un oraş provincial,pentru care exilul este un fel de insulă iar ideologia mea este zborul lui Gaudi .Sunt o strălucitoare aventurieră totuşi,cu spiritul. Din cauza ceva şi singurătăţii mele nu am ars să fac glorie pentru că important este să fii o”formă de relief”chiar dacă nu ai o patrie ilustră,ar fi spus altcineva.
Criticul :Să înţeleg că oamenii confundă noţiunile de „ceea ce e posibil”pentru om cu ceea ce este unic şi ne e dat de la Dumnezeu? 
Miriam:În ceea ce ne priveşte,trebuia să se întâmple ,pentru că există o providenţă şi că lucrurile sunt din eternitate. Noi nu ştim unde apar nodurile între marile intersecţii,ci doar că ni se dă marele sentiment al valorii-ceasurilor unice,oamenilor aparte. Niciodată n-am crezut că putem fi ceea ce vrem noi să fim,ci ceea ce vrea Dumnezeu.
Tot ceea ce scriu eu este o poveste infinită şi Dumnezeu a vrut să o spun şi eu,netrăind la margine a ceea ce ar fi trebuit să fac. Probabil că Dumnezeu a fost generos ca să nu am complexul inutilităţii mele pe acest pământ.
Criticul :Ceea ce faci şi vei face este ca visului tău să nu i se pună cătuşe sau
Sârmă ghimpată,e o aventură în uman,mişcându-i pe oamenii cu scrisul înalt,astfel încât ei să se cupleze şi să regeneze cu tine. In această epocă lipsită de grandoarea medievală de altă dată,poeţii ar trebui să vorbească pe dinăuntru.
(melodic vorbind şi simţind),fără cătuşe şi fără să dea probe de foc cu societatea ingrată şi rezervată. Astăzi nu mai trăim epoca grandilocvenţei şi gustului rafinat,ci epoca snobismului de tot felul,epoca în care permanent facem un proces aspru Creatorului,neconştientizând că handicapul,de fapt,este la noi.
Miriam:Hai să mergem în cea mai bună dintre lumii,în Grecia antică,de exemplu şi să trăim ca într-un act dramatic,într-un fel de matrice existenţială,fără să mai avem statutul de lupi singuratici sau de exilonaţi într-o epocă şi refractară la mitologii şi ideologii estetice. Nu putem fi speţe revolute pentru că iubim claviatura pianului,nu suntem cei ai lui”deci „ care îţi dă răgazul să minţi,al claxoniadelor,al descărcărilor neuronal-vocale,al dionisiilor,dar nu suntem nici adepţii ideii de patriotism naţional sau local,noi avem simţul universalităţii. 
(Tremurând ca o pasăre al naltului în propria-i colivie,Miriam voia să se elibereze din strâmtoarea braţelor criticului)
Criticul :(sărutând-o cu toată dragostea)Cine eşti tu ,Miriam?
Cum te vezi tu,în oglinda timpului,cum se va contura drumul tău până la urmă prin viaţă?De ce ochii tăi au atâta melancolie?
Miriam:Nu ştiu, dacă Dumnezeu la facerea mea a greşit în destinul meu,dacă în reflect în mintea Lui toate calităţile sale,dacă menirea mea este să mă caut pe mine însămi. Cert este că,fără Dumnezeu,nu există timp,spaţiu,lume,eu .Eu cred că omul este mai aproape de Dumnezeu atunci când se naşte,când e îngerul lui Dumnezeu trimis pe pământ. Este atât de frumos omul în creaţia pe care o are de la Dumnezeu,încât nimic artificial,mecanic nu-l poate copia. Doar în rugăciune omul se înalţă la Dumnezeu,îşi primeneşte sufletul.
Cum mă văd eu în oglinda timpului?De multe ori,imaginii mele îi lipseşte ceva,alteori oglinda reprezintă lumea imaginară,sau corespondentul lumii îngereşti. De asemenea,lumea gândurilor mele e un joc uriaş de oglinzii iar visurile mele răstoarnă toate principiile mele diurne. In vis zbor peste prăpăstii,ies pe verticală din graniţele lumii pământeşti, lumea mea imaginară fiind primul peisaj pe care-l văd după ce am părăsit cardinalitatea terestră . Întrebarea care mă obsedează şi pe care mi-o pun permanent este:”Ce voi fi eu când n-oi mai fi ?Poate poeta tristă fiindcă a intuit zborul înalt al păsării măiestre îndrăgostite de veşnicia zborului?
De ce oamenii aceştia ticăloşi vor să-i ucidă zborul?
Animalele acestea sălbatice de la tălpile mele vor să muşte şi să se caţere pe pomul meu veşnic verde ce se –nalţă deasupra universului în stării de suflet schimbătoare. Doar Dumnezeu locuieşte şi va dăinui cu mine,doar El vorbeşte permanent singurătăţii mele.
Cea mai bună modalitate de a invidia un om ales este de a-l izola,încât acesta să se simtă singur şi neîmplinit blamat şi inutil.
Criticul : Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o. Te ador şi vreau să am grijă de tine! 
Eu,lucidul,odinioară animat de cele mai nelegiuite bucurii,simt o cerească risipire în tot şi în toate.
Lumea mea nu este un rai pământesc ci o grotă înconjurată din toate părţile de stânci nepătrunse care sunt aidoma unui zid uriaş.
Tu eşti pătrunsă de mine de sus în jos,nu ca o consecinţă a păcatului originar,ci ca o conştiinţă apolară. Eşti jumătatea mea spirituală,conştiinţa mea paradisiacă,eternul meu feminin. Sunt subjugat de farmecul tău de forţa şi vitalitatea ta,de frumuseţea ta de camee. Am sentimentul că te cunosc de la începutul lumii pentru că puterea magiei tale îmi transmite un flux de senzualitate. Respiri voluptatea erotică iar visele mele sunt erotice şi premonitorii ca urmare a efectului magic pe care-l exerciţi asupra mea. Orice întâlnire de-a mea este un miracol,o întâlnire tulburătoare. Câte amintirii m-au năpădit în inima nopţii şi câte răni pe care le credeam vindecate n-au început să sângereze şi după ani de aşteptare şi melancolie! Cum să nu-mi pierd minţile în faţa frumuseţii tale cumplite şi nevinovate?
Miriam :(luându-l de braţ,îi temperează elanul inimii)
- Odihneşte-te,vom privi de acum înainte regăsindu-ne. Viaţa noastră e grea ,sufletele noastre vor fi perturbate de răutăţile şi pizmele spiritelor mărunte.
Încerc să ne proiectăm în timpul care ne-a mai rămas conturul lumii noastre viitoare este nedefinit.
Criticul : Sensibilitatea ta naturală,emoţia creaţiei şi libertatea de a aranja evenimentele devenirii tale ulterioare,toate te recomandă ca o luptătoare,ca o rezistenţă spirituală pentru care iubirea este reflexul vieţii. Eşti fericită şi nefericită şi te încearcă totodată şi exaltarea şi depresia născute din închipuirile tale.
Trupul tău nu cântă numai cântecele firii,ci are şi reflexe de cer şi de muzici astrale. Tu prefaci cuvântul în iubire transformându-l în armonia supremă ce transfigurează lumea alungând ura şi duşmănia. 
Să ştiu de ce scriu ,de ce fac ceea ce fac, de ce toată fiinţa mea e suspendată afectiv,de ce mă simt îndumnezeită,de ce am fost hăruită cu norocul lunar,de ce am sentimentul că îngerul meu îmi atinge noapte de noapte degetul cu har,de ce poezia este bărbatul care mă răpeşte totdeauna în nopţi…
Trebuie să treacă vremea peste noi ca să fim stele căzătoare,ca să fim iubiţi…
Numai Dumnezeu ne ajută să visăm investind în visele noastre. Scrisul meu e o incursiune în psihologia feminină sub impactul complex al iubirii,e o interpretare a sufletului feminin,e o epifanie şi o hierofanie,o dorinţă de a ajunge la lucrurile adevărate. Marea dragoste nu e decât o nostalgie a androginului.
Lumea pe care o visez eu trebuie să fie lumea care descinde din edenul pierdut. Trebuie să trăiesc frumos pentru că sunt datoare faţă de cer. Aştept umilinţa trupului meu ca să capăt rafinamentul şi sublimul spiritului iar sufletul să se transforme în ferment astral. Trăiesc senzaţia de retragere contemplativă sub presiunea omului mioritic,forţă naturală,adevărată stihie a vremurilor avangardiste. 
Să fii mare şi în nefericire,să-ţi meriţi nefericirea! 
Eu mi-am văzut simplitatea şi smerenia,transfigurarea lăuntrică,făcându-mă oglindă,căci vedeam în mine dorinţa de asemănare cu cel prin fire şi fiinţă.
M-am străduit să trăiesc în definitiv spiritual,răsfrângându-mă în cascada luminii divine,sub raza dumnezeiască,să port fire luminoasă,nedumerindu-mă permanent de „Adevărul suprem”. Să fiu altfel,să mă transform într-un timp aparte,într-un ucenic-amestec de luciditate şi extaz,de văz şi viziune. Prin bunăvoinţa harului,am acces la clipe privilegiate,cu grad suprem de inspiraţie şi iluminare.
Samsara= „irupţie a orizontului infinit”. Samkara este unul dintre cei mai mari metafizicieni ai tuturor timpurilor,iar în Vedanta avem cea mai pură realizare a gândirii indice,cristalul suprem al Upanisadelor. Interesat de concepţia nirvanică a budismului(ca teorie şi practică a vieţii),întâlnim la Blaga fascinaţia orientală şi predilecţie spre formulările aforistice din „Pietre pentru trupul meu”. Indianismul este o coordonată abisală ca şi panteismul vast care îl leagă de folclorul românesc,de universul holderlian sau eminescian şi de spiritualitatea hindusă. La Blaga întâlnim senzaţia de retragere contemplativă a omului nefaptei sub presiunea orizontului infinit,transhumanţă între spiritul de la Istru la Gange , între omul mioritic şi omul vedic. 
Plimbare prin Bucureştiul actual. Printre blocurile garnizoană întrezăresc o arhitectură de o frumuseţe aparte care pune în valoare geniul arhitecţilor de odinioară. Ochiul melancolic şi vulturesc veghează la cariatide, la balcoanele arcade ,la îngeraşi,la cornişe. Toţi arhitecţii şi-au proiectat în ele propriile vise ,mângâiaţi de muze şi exaltaţi de propria mirare,prelungind naturalul în abstract şi în graţie divină. Bucureştiul este un oraş al contradicţiilor şi al edililor,insensibili la trecut ,probabil din cauza prezentului atât de absorbant. Asist la o lecţie de istorie dar şi la o revoltă a rădăcinilor seculare controrsionate care umflă asfaltul. 
Cimitirele sunt locuri de cunoaştere pe care dacă ştii să le vezi şi să ţi le proiectezi în interior fără să te intereseze literatura nacroforă ori vanităţile arhitecturale primeşte o lecţie de istorie dar şi de exorcizarea vieţii care are tot aliajul. Mă plimb prin Bellu şi ochiul scrutător se bucură văzând laolaltă scriitorii care s-au urât de moarte în timpul vieţii. Să fim doar un neam reacţionar sau şi progresist? Sunt blazată şi am gândirea apocaliptică în timp ce mă încearcă nostalgia legendelor din cimitire. De unde pleacă răul,din noi înşine (ca o boală genetică sau din istorie).Bietul Eminescu care spunea:Dacă rău şi ură nu sunt ,nu e istorie ! Plec cu gândul aiurea ori la Alexandru Vlahuţă:”Nu de moarte mă cutremur ci de veşnicia ei”. Generaţia lui Vulcănescu înseamnă identitate de probleme (nu au identitate de probleme cu partidele politice,sunt decorativi) generaţia lui a ieşit dintr-o epocă sufocantă (tineri prinşi între două lumi)a căror prioritate era pasul cu Europa ,un fel de mobilizare spirituală a anilor treizeci a căror nevoie a alunecat în integrism…Vulcănescu denumit „Cloşca” generoasă îşi ajuta prietenii până la sacrificiu ;nu a fost corbatin, a trăit fără fractură morală ,un model uman consecvent generaţiei şi util (ajută la apariţia volumului „Nu”al lui Eugen Ionesco). Epoca lor trebuie înţeleasă cu simţ al complexităţii (aplecarea lor spre latura sociologică a lui Dimitrie Gusti). Vulcănescu propune o muncă migăloasă şi implicarea în istorie(există o polemică subtilă cu Cioran şi Eliade),are o latură a modestiei legate de tradiţie în timp ce Eliade şi Cioran sunt orgolioşi ,exacerbaţi şi narcisişti . Întâlnim la Vulcănescu „istorisismul resemnării” iar la ceilalţi „solidarizarea la câştig” . Fiinţă de confluenţă,de generozitate,figura exemplară a unificatorului, Vulcănescu nu se lasă confiscat prin anumite extremisme(moare în închisoarea Văcăreşti). Dar eu ,eu în ce cred ? Eu cred în valori dincolo de fapte,dincolo de lucrurile mărunte. Mi-amintesc de Emanuel Kant care spunea că fiecare din noi e destul de profan dar umanitatea din noi ar trebui să fie sfântă şi mă pun în acord cu el,dar nu mă îndoiesc că fiecare înţelege în felul său aceleaşi lucruri. Deşi oamenii vorbesc împreună şi se înţeleg separat ar trebui să existe o aşezare a codurilor,o datorie în calitate de conştiinţă umană ca să accepte adevărurile cu valoare morală,construind valori la rându-ţi.
În Grecia antică iubirea apărea în trei ipostaze:eros(dragoste),filia(prietenie) şi agape(umanitate) şi existau de asemenea două tendinţe legate de problema datoriei morale şi legate de problema interdicţiei. Datoria mă obligă în calitate de conştiinţă umană,deci,datoria este interdicţie acceptată de condiţia mea morală. Există o virtute a fidelităţii care înalţă ,există,pe bună dreptate , o mare fidelitate în momentul în care ai valori înalte şi în care se merită să fii fidel unui gând,unei persoane,unor idei. Fidelitatea te obligă să fii sincer cu tine însăţi,e în primul rând un fel de acord cu tine însăţi ca să accepte această datorie,această interdicţie . Fiecare înţelege în felul său. Nu putem fi salvaţi de noi înşine,decât dacă avem faţă de persoana la care ţinem fidelitate în bine,nu fidelitatea în rău.
Ne-am născut în anumite medii,contexte sociale,avem modele umane dar ar trebui să ne raportăm la modelul magistral(Dumnezeu). Nemurirea nu poate fi construită cu ceva perisabil,cu vacuităţi. De ce fiinţa umană merge la toate capitolele în regres ? Să existe în căutare,în singurătate,în neîmplinire un „dor” care devorează sufletul între maternitate şi cimitir? Eu nu trăiesc din inerţie,ci încerc să-mi dau direcţie sau să-mi corectez anumite strâmbături la caracterul meu,dăruindu-le oamenilor ceva din mine fiindcă viaţa este un „dor” ,iar eu trăiesc pentru a-l onora pe Dumnezeu. Cred în decalog (modelul etic de la care trebuie să pornim,baza,punctul fix). Cred că păcatul urâţeşte ,fiindcă el n-are măsură,e tot ce ţine de rău ,el pălind în faţa lui Dumnezeu. Eu trăiesc pentru Dumnezeu,pentru filia(prietenie) şi agape(umanitate).
Blaga vedea existenţa omului între mister şi relevare iar sensul vieţii în cultură. Ar fi bine să te întâlneşti cu Dumnezeu,cu veşnicia prin ceea ce faci „Dacă Dumnezeu nu există şi eu aş crede în existenţa lui,nu pierd nimic,dar dacă Dumnezeu există şi eu nu am făcut nimic în viaţa aceasta,înseamnă că am pierdut totul”,spunea Pascal. „Dacă Dumnezeu nu există ar trebui să-l inventăm” spunea Voltaire.
În literatură ar trebui să funcţioneze ierarhia valorică,magia,genialitatea, iraţionalitatea exaltării,nu ideologia de partid,nu neruşinarea care trebuie culpabilizată,nu falsa vocaţie şi sentimentalismul populist,exprimat frust al unor confraţi executanţi cuminţi, băieţi buni la toate . Este un dans pe ruine…
Marin Preda a fost ultima mare conştiinţă românească,ţăranul plin de complexe şi omul care tânjea să ajungă ceva. A dus un război sufletesc
cu Eugen Barbu,cu Petru Dumitriu. Nu cred în scenariul cu lupta,cu delirul ,cu Ceauşescu,cu regimul . Omul apare ca o extraordinară conştiinţă literară ,care nu se compară decât cu Cehov şi Tolstoi iar Ilie Moromete este Oblomov. Îşi revărsa afecţiunea toată în scris,având o dorinţă de a domina masculin teritoriul feminin.Era destul de otrăvitor în acest rural urbanizat,fiind dornic să trăiască cât mai mult.Este cunoscută şi lupta lui cu Tolstoi , al cărui jurnal îl dispută. Prea multă lume a vrut să-l lase acolo la ţară,să fie numai un om de rădăcini. Marin Preda este omul de la ţară sau personajul care s-a autonăscut din mâlul său?
În Franţa, scriitorul trebuie să fie bogat ca să-şi scrie şi să-şi publice cărţile.Scriitori din România trebuie să fie într-un soi de schizofremie ca să-şi publice cărţile şi să ajungă la gloria stupidă. Deşi există chemarea aceasta intrinsecă la mulţi confraţi de-ai mei,la toţi există vocaţia nefericirii ca la orice român care are în geana lui naşterea unor cărţi şi nu este ajutat să le nască ca să se înfăţişeze cu ele la judecata istoriei. Niciodată nu m-a interesat cine sunt,ci libertatea lucidităţii eului meu. Cărţile mele sunt expresia libertăţii sinelui meu superior şi,pentru că am avut toate libertăţile,am devenit ceea ce sunt În general,când faci ce vrei,plăteşti scump libertatea aceasta. Spirite devorante,trăindu-şi existenţa cu o dramatică conştiinţă a frumosului creator,scriitorii români se înrobesc unui vis care nu se poate materializa definitiv pentru că va muri în faşă.
E un defect în România să fii scriitor,să percepi subteranele vieţii,să rupi apa unui social care-i ajută pe aceştia să moară. România în care trăim noi este cea în care dacă nu ne-am imagina poveşti fascinante,am sfârşi legaţi la calorifer în blocuri-catacombe .Scriitorii de aici au antrenamentul durerii,al supravieţuirii eroice. Eu călătoresc în vis ca o pasăre măiastră, chiar dacă câteodată îmi pierd penele gingaşe. 
Înscrierile sale,Dostoievski a aplicat Rusiei viziunea evanghelistului Ioan Teologul privitoare la femeia înveşmântată în soare şi care dorea să nască în chinuri un prunc de parte bărbătească:astfel,Dostoievski a văzut în femeia aceia pe Rusia,iar în cel născut de ea „Cuvântul” pe care această ţară trebuia să-l spună întregii lumii.Astfel,a tălmăcit marele scriitor „măreţul semn” cu o intuiţie înspăimântătoare şi cu o alianţă de împăcare între Răsărit şi Apus,împăcând libertăţile creatoare şi nu numai,ale omului,cu veşnicul adevăr al lui Dumnezeu. Considerând că încă de la început,Providenţa a plasat Rusia între Orientul necreştin şi forma apuseană a creştinismului,adică între păgânism şi latinitate,Rusia reuşeşte în cele din urmă să se apere şi de Răsărit şi de Apus,respingând şi păgânismul şi latinitatea consfinţindu-şi trupul ei statal
şi arătând lumii întregi forţa ei spirituală de împăcare. Prin această trăsătură „împăcarea” a desemnat Dostoievski menirea Rusiei în discursul său despre Puskin,discurs echivalent cu ultimul său cuvânt,cu testamentul său. Cu alte cuvinte,disputa dintre sclavofilism şi occidentalism a fost suprimată şi transformată în „idee”, Rusiei revenindu-i marea îndatorire de a se afla în serviciul Răsăritului şi Apusului menirea sa fiind dată de credinţa creştină şi de istorie. 
A ne depăşi natura ieşind din lumea suferinţei,a-ţi delimita strict idealurile de realitatea opacă,a corecta realitatea pe alocuri,prin arte şi poezie şi,chiar prin sferele reci ale ştiinţei,presupune o înălţare cu ajutorul minţii,dar şi o îndreptare spre idealurile utopice ale omului,spre a se salva de suferinţă. Oare Hamlet pentru as e salva de chinurile conştiinţei,a îmbrăţişat suferinţa?
Contele Lev. Tolstoi a surprins cu o perfecţiune inaccesibilă altora cele mai mici mişcări ale inimii ,dar şi ceea ce e instabil în viaţa şi spiritul omului. Întâlnim la el o înţelegere profundă pentru diversitatea caracterului uman . Eu cred că cel ce trezeşte în noi înţelegerea acela trezeşte şi iubirea. Ascult vorbe şi scrutez chipuri ,încălzesc suflete care se vaicără şi trăiesc toată gama de patimi mărunte. Şi,totuşi,în majoritatea oameni sălăşluieşte conştiinţa,dincolo de rătăcirile de moment.
Destinul, de multe ori ,se poartă cu grijă faţă de ceea ce am eu mai scump,lăuntric. Aflată permanent în anticamera suferinţei,mă rup de tot cea ce-mi este colateral şi fac ceea ce trebuie-lucrul cel mai important din viaţă-scriu.
Mă închid în mine pentru a mă dedica doar creaţiei cu un fel de însufleţire deosebită. Numai lui Dumnezeu mă împărtăşesc:pentru alţii,ceea ce zămislesc eu nu face nici doi bani, pentru mine-scrisul este comoara mea nepreţuită. Am multe chipuri dragi în inima mea pe care le voi zugrăvi fără răgaz şi fără tihnă. În orice caz sentimentul de bucurie ce mă încearcă în timpul scrisului aruncă o geană de lumină în această beznă ce mă-nconjoară. Izolată aproape total de cei din jurul meu ,dar nu departe de bucuriile şi tristeţile lor în care mă implic afectiv şi mintal,duc o viaţă ciudată,într-o oarecare măsură fantastică,respir şi îmi asociez permanent lumea iluziilor,prinzând momentele de iluminare şi de suferinţă aparte pentru a aşterne pe hârtie proiecte de mult asimilate mintal şi subconştient. Asist la evoluţii sufleteşti sau,dimpotrivă la reducţii sufleteşti,descopăr abisul şi patimi mărunte la toţi cei în jurul cărora mă învârt,sunt de multe ori luminoasă,independentă şi fermă în ceea ce îmi propun:am fire atotpătrunzătoare,capabilă să se angajeze,să lupte şi să învingă structura lăuntrică a celorlalţi. La drumuri mai scurte sau mai lungi întâlnesc oameni care-mi stârnesc multe revelaţii privind sufletul uman,găsesc la ei cuvinte care-mi luminează calea vieţii,şi mă pregătesc pentru faptă ,oameni pe care şi care mă observă în tăcere.
Există chipuri depărtate dar care s-au apropiat în viaţă de mine printr-un gând ori faptă prin care am renăscut, au existat şi există modelul lui Iisus capabil să împace în mine ambele abisuri:abisul de dedesubt şi abisul de deasupra . Nu noutatea şi viaţa de zi cu zi mă priveşte şi observ meandrele şi convertirile sufletului uman ca generator din umbră al tuturor faptelor vizibile şi invizibile. Pretutindeni ,oamenii iubesc şi suferă şi nu se desfată doar cu trupul ci şi cu spiritul .

Categorie: Teatru|Film | Vizualizări: 127 | Adăugat de: Bucovina | Tag-uri: Mariana Didu | Rating: 1.0/1
Intrări de același autor:
Total comentarii : 0
avatar